Posibilitatea RoExit. Lumea post Naxos

În ultima vreme vorbim adeseori despre suveranism, despre independență în contextul pierderii acestora, suntem mulți cei care credem că ne-am pierdut independența, că suntem lipsiți de suveranitate. Așa să fie oare? Când știm că nu mai suntem independenți? Și – mai ales – care este drumul care duce către servitute? Care este punctul de inflexiune, momentul dincolo de care calea către servitute este una fără de întoarcere?

Istoria ne ajută să răspundem întrebărilor de mai jos, exemplele sunt multiple, fiecare este instructiv în felul său. Am revăzut cazul pierderii independenței statelor americane definite ca fiind ”suverane, libere și independente” de Articolele Confederației pentru ca mai apoi o lovitură de stat – căci ce altceva a fost Convenția Constituțională de la 1787? – să pună practic capăt experimentului libertății americane. Da, istoria americană ne poate fi foarte de folos atunci când dorim să înțelegem cum libertatea este uzurpată în interiorul Uniunii Europene dar – din motive istorice – am ales să prezint mai pe larg exemplul Ligii de la Delos.

Istoria antichității grecești este fascinantă, situația geopolitică, raporturile de forțe, găsindu-și corespondențe incredibil de actuale chiar și în ziua de astăzi. Cel mai probabil acesta este motivul pentru care istoria nu se mai studiază în școlile de sec. XXI.

Istoria se petrece în siajul războaielor cu perșii. Liga de la Delos a fost o confederație de state independente, o asociație menită să constituie o contrapondere puterii persane dar și Ligii Peloponesiace aceasta din urmă fiind o organizație similară condusă de Sparta. Desigur, Atena era cel mai important membru al Ligii de la Delos dar – după cum și numele sugerează – tezaurul Ligii era păstrat în insula Delos. Statele membre s-au înțeles să jure credință Ligii și să contribuie la flota comună în natură (vase de luptă) sau în echivalent bănesc. Cum majoritate membrilor alianței plăteau echivalentul bănesc al întreținerii flotelor Ligii, s-a stabilit ca sediul tezaurului Ligii să fie pe un teren oarecum neutru, mai precis pe insula Delos.
Desigur, actul de naștere al Ligii a fost și momentul de la care a început eroziunea sistematică a independenței și a suveranității membrilor ligii. Căci Atena a știut să speculeze extrem de abil hegemonia culturală pe care o deținea în raport cu restul membrilor clubului (acestea fiind cel mai adesea orașe-stat având o organizare democratică pe model atenian) într-o hegemonie politică (a convins majoritatea membrilor să nu mai contribuie cu propria flotă la flota comună a Ligii ci să trimită în loc o contribuție în bani) care s-a translatat, la rândul ei, într-o incontestabilă hegemonie militară (statele membre rămâneau fără fonduri pentru a-și construi propria flotă și mai ales fără știința – know-how în jargon de sec. XXI – de a construi, conduce și întreține o astfel de flotă) în vreme ce comandanții atenieni aveau sub control întreaga flotă a Ligii.
Desigur, pe măsură ce raportul de forțe se schimba în favoarea Atenei comportamentul acesteia a devenit mai abuziv și mai iresponsabil generând nemulțumiri în rândul statelor membre. Tezaurul a fost mutat din Delos la Atena, apoi tezaurul nu a mai finanțat vreo flotă ci a fost folosit – printre altele – la construcția Parthenonului.
Iar ca urmare a abuzurilor au existat revolte. Orașul Naxos a încercat să scape din strânsoare. A fost desigur înfrânt, și-a pierdut dreptul de vot, flota și a fost silit să renunțe la zidurile de apărare. Contribuția către ligă devine un tribut.

Voi continua povestea Ligii de la Delos către sfârșitul acestui text. Semnificativ pentru scopul acestui text este drumul dinspre independență către servitudine, parcursul întreg până în momentul în care orice umbră de autonomie dispare, până când nu mai poate fi negată starea de vasalitate.

Este de observată că drumul către servitudine începe cu hegemonia culturală a centrului. Să fie 1821? Poate 1848? Sau să fie 1453? 1996 – concertul domnului Jackson – sau vreo altă abominațiune similară? Pierderea Referendumului pentru Familie? Sau mai degrabă toate din datele dinainte precum și multe altele pe care nu mi le amintesc sau a căror semnificație încă nu o înțeleg? Când am fost nevoiți să constatăm hegemonia politică a apusului? Să fie 1848? Poate Cuza sau instaurarea dinastiei? Comunismul de rit troțkist de la 1948? Restaurarea troțkismului în decembrie 1989? Poate anul 1999 atunci când dr. Constantinescu a ales să izoleze Serbia de Rusia? Intrarea României în NATO sau în UE? Era COVID? Lovitura de stat din 2024? Toate la un loc și multe alte date pe care care acum nu le consider semnificative? Nu voi detalia aici chestiunile militare, pur și simplu-mi sunt străine și tind să le ignor. Cert este că în prezent avem staționate trupe străine pe teritoriu, că acestea nu sunt subordonate unui comandant român în vreme ce avem trupe românești – chiar și dintre cele staționate pe teritoriul național – aflate sub comanda unor ofițeri străini.

Unde suntem? Evaluarea celui ce scrie acest text este destul de simplă: suntem într-un stadiu post Naxos, ne-am revoltat, am fost înfrânți iar acum conducătorii impuși de învingători dărâmă ce-a mai rămas de dărâmat din zidurile cetății. Alegerea dr. Georgescu a reprezentat un act de revoltă, anularea voinței populare reprezintă înfrângerea, punctul de inflexiune dincolo de care revolta devine imposibilă căci știm deja care va fi reacția celor care dețin hegemonia culturală, politică și militară, știm deja care sunt limitele angajării populare în sprijinul unei revolte.

Războiul peloponesiac a pus capăt existenței Ligii de la Delos. Neîndoielnic, o structură de rit troțkist precum UE, o construcție satanică care a știut să-și distrugă ciobanii, agricultorii, minierii, siderurgiștii, muncitorii din industria prelucrării metalului etc preferând ficțiunea financiară a unei economii bazate pe servicii va sucomba în fața competitorilor strategici. Să ne zbatem să găsim o ieșire înainte de a fi striviți de corespondentul modern al războiului peloponesiac? Cum am scris mai sus nu mă pricep la chestiuni de natură militară, sunt confuz. Putem sfârși – căci neîndoielnic suntem de partea rea a istoriei – confortabil, în stil T.S. Eliot, cu un scâncet, sau, dimpotrivă, într-un holocaust nuclear. Habar n-am. Dar, în ce mă privește nu mai cred într-o salvare colectivă, nu cred într-un reviriment al civilizației occidentale, nici chiar în supraviețuirea lumii noastre românești. Am depășit demult punctul de inflexiune. Dar sunt încă posibile evadări individuale, îmi imaginez adesea că vreunul dintre copiii mei – undeva prin Asia, într-o lume lipsită de troțkiștii care i-au distrus căminul – va consemna conștiincios sfârșitul lumii sale.