Geopolitica Soleimani

text adaptat și tradus de Călin Tudose

În mod inexorabil, continuăm să fim aspirați, din ce în ce mai adânc și fără de scăpare în sălbăticia anilor douăzeci ai acestui secol.

Articolul de mai jos, „Geopolitica Soleimani, la un an” a fost scris după un an de la asasinarea Generalului Soleimani la Bagdad, la 3 ianuarie 2020 și publicat ca ultim eseu în cartea mea „The Raging Twenties”, care a apărut la începutul anului 2021.

The Raging Twenties, „sălbaticii ani douăzeci” așa cum argumentam atunci, au început cu o crimă. Același lucru este valabil și pentru sălbaticul an 2024 care a început odată cu uciderea, în sudul Beirutului, a Șefului Adjunct al Biroului Politic al Hamas, Șeicul Saleh al-Arouri.

Răspunsul Iranului la uciderea lui Soleimani din 2020 a transmis un mesaj clar Imperiului.

Răspunsul Hezbollah la uciderea lui Al-Arouri pe pământul libanez, o linie roșie atât de clar încălcată, poate deasemenea duce la un mesaj dur de această dată împotriva Israelului. Cu toate acestea este evident că nu există garanții că acest tip de lovituri punctuale vor fi suficiente pentru a limita războiul la unul de tip regional.

La trei ani de la uciderea Generalului Soleimani, ar putea fi lămuritor să vedem ce s-a schimbat pe atâtea niveluri cu Iranul, stat care acum joacă rolul de membru cu drepturi depline al BRICS-ului, uimitor, împreună și neavând nimic de împărțit cu vechiul dușman Arabia Saudită, fiind un actor cheie al multipolarității, susținător al impetuoasei Axe a Rezistenței.

Anii de muncă minuțioasă ai Generalului Soleimani ca Proiectant al Marelui Plan, au modelat moștenirea pe care acesta a lăsat-o astfel încât Axa Rezistenței a reușit în sfârșit să privească de sus Imperiul Haosului, Minciunilor și al Jefuirii și la fel pe Israel, baza sa militară din Asia de Vest.

Aceasta este joncțiunea geopolitică incandescentă în care ne aflăm astăzi.

Așa că haideți să vedem pe scurt cum am ajuns aici, să revedem vechiul articol, scris în ianuarie 2021.

Geopolitica Soleimani, la un an

Acum un an, sălbaticii ani douăzeci au început cu o crimă.

Asasinarea Generalului-Maior Qassem Soleimani, Comandantul Forțelor Quds a Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC), alături de Abu Mahdi al-Muhandis, Comandantul Adjunct al Miliției Hashd al-Sha’abi din Irak, cu rachete Hellfire ghidate cu laser lansate de două drone MQ-9 Reaper a fost un act de război.

Nu numai că lovitura cu drone de pe aeroportul din Bagdad, ordonată direct de președintele Trump, a fost unilaterală, neprovocată și ilegală, ea a fost concepută ca o provocare cruntă, pentru a detona o reacție iraniană care ar fi fost apoi contracarată de „autoapărarea” americană, ambalată ca fiind „descurajare”. Numiți-o o formă perversă operațiune militară de tip „steag fals”.

Sonorul acordeon imperial a transformat această mizerie ca fiind de fapt o „ucidere țintită”, o operațiune preventivă care a zdrobit presupusa planificare a lui Soleimani de „atacuri iminente” împotriva diplomaților și trupelor americane.

Fals. Nicio dovadă. Iar mai apoi, Premierul irakian Adil Abdul-Mahdi, în fața Parlamentului său, a oferit contextul suprem: Soleimani se afla într-o misiune diplomatică, pe un zbor regulat între Damasc și Bagdad, implicat în negocieri complexe între Teheran și Riad, iar Prim-Ministrul irakian avea calitate de mediator, la cererea expresă a Președintelui Trump.

Așa că mașinăria ucigașă a Imperiului, în batjocură completă a dreptului internațional, a asasinat un trimis diplomatic de facto.

Cele trei facțiuni de top care au susținut asasinarea lui Soleimani au fost neoconservatorii americani,  ignoranți supremi ai istoriei, culturii și politicii Asiei de Sud-Vest și lobby-urile israeliene și saudite, adică cei care cred cu ardoare că interesele lor sunt prioritizate de fiecare dată când Iranul este atacat. Trump nu a putut vedea imaginea de ansamblu și ramificațiile sale îngrozitoare, a ascultat doar ceea ce i-au dictat principalul său donator israelian Sheldon Adelson și ceea ce Jared Kushner i-a șoptit la ureche, controlat de la distanță de prietenul său apropiat, Muhammad bin Salman (MbS).

Armura „prestigiului” american

Răspunsul măsurat al Iranului la asasinarea lui Soleimani a fost calibrat cu atenție pentru a nu detona „descurajarea” imperială răzbunătoare: lovituri cu rachete de precizie asupra bazei aeriene Ain al-Assad din Irak, controlată de americani. Pentagonul a primit un avertisment prealabil.

În mod previzibil, apropierea primei aniversări a asasinarii lui Soleimani a trebuit să degenereze în insinuări că SUA și Iran sunt din nou în pragul războiului.

Așa că este lămuritor să examinăm ceea ce comandantul diviziei aerospațiale IRGC, Generalul de Brigadă Amir-Ali Hajizadeh, a spus rețelei Al Manar din Liban:

„SUA și regimul sionist al Israelului nu au adus securitatea în nicăieri și dacă se întâmplă ceva aici în regiune și izbucnește un război, nu vom face nicio distincție între bazele americane și țările care le găzduiesc.”

Hajizadeh, referindu-se la atacurile cu rachete de precizie din urmă cu un an, a adăugat:

„Am fost pregătiți pentru răspunsul americanilor și toate sistemele noastre de rachete erau pe deplin în alertă. Dacă ar fi dat un răspuns, le-am fi lovit toate bazele din Iordania până în Irak și Golful Persic și chiar și navele de război din Oceanul Indian”.

Loviturile cu rachete de precizie asupra bazei americane din Irak, Ain al-Assad, din urmă cu un an, reprezentau un Iran ca putere de rang mediu, slăbit de sancțiuni și care se confrunta cu o criză economică și financiară uriașă, răspunzând unui atac mârșav prin țintirea bunurilor militare ale Imperiului. A fost o premieră globală, nemaiauzită de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. A fost interpretată în mod clar în zone vaste ale Sudului Global ca o mișcare ce a străpuns fatal armura hegemonică neatinsă de decenii a „prestigiului” american.

Așa că Teheranul nu a fost tocmai impresionat de două avioane B-52 cu posibilă încărcătură nucleară care au zburat recent deasupra Golfului Persic sau că Marina SUA a anunțat săptămâna trecută sosirea navei cu propulsie nucleară USS Georgia încărcată cu rachete în Golful Persic.

Aceste desfășurări au fost realizate ca răspuns la o afirmație tot fără dovezi conform căreia Teheranul s-a aflat în spatele unui atac cu 21 de rachete împotriva Ambasadei Americane din Zona Verde a Bagdadului.

Rachetele, care de fapt nu au explodat, de calibrul 107 mm și de altfel marcate în engleză, nu în farsi, puteau fi cumpărate cu ușurință dintr-un talcioc subteran din Bagdad de practic oricine, așa cum am văzut și eu în Irakul din mijlocul anilor 2000.

Acest lucru cu siguranță nu se califică drept un casus belli sau vreo „auto-apărare” care fuzionează convenabil cu „descurajare”.
Justificarea CENTCOM sună de fapt ca o schiță de comedie în stilul Monty Python: un atac „aproape sigur condus de o miliție necinstită susținută de Iran”. Rețineți că „aproape sigur” este codul pentru „nu avem idee cine a făcut-o”.

Cum să lupți  real cu „războiul împotriva terorii”

Ministrul iranian de Externe Javad Zarif și-a dat osteneala să-l avertizeze pe Trump că este iarăși dus de nas cu un alt fals casus belli și de aici încolo războiul va fi inevitabil. Acesta este un caz în care diplomația iraniană este perfect aliniată cu politica IRGC. La urma urmei, întreaga strategie post-Soleimani vine direct de la Ayatollahul Khamenei.

Și asta duce la Hajizadeh de la IRGC să stabilească din nou linia roșie iraniană în ceea ce privește apărarea Republicii Islamice:

„Nu vom negocia cu nimeni despre puterea rachetelor”, prevenind orice mișcare de a reducere a puterii și capacității rachetelor prin vreun tratat de tip JCPOA comandat de Washington, referitor la limitarea capacităților nucleare ale Iranului. Hajizadeh a subliniat, de asemenea, că Teheranul a limitat raza de acțiune a rachetelor sale la 2.000 km.

Prietenul meu Elijah Magnier, probabil cel mai important corespondent de război din Asia de Sud-Vest în ultimele patru decenii, a detaliat cu atenție importanța lui Soleimani.

Toată lumea, nu numai de-a lungul Axei Rezistenței, la Teheran, Bagdad, Damasc, la Hezbollah și Ansarullah, dar și de-a lungul vastelor zone ale Sudului Global este foarte conștientă de modul în care Soleimani a condus lupta împotriva ISIS/Daesh în Irak din 2014 până în 2015 și cum a a jucat un rol esențial în reluarea orașului Tikrit în 2015.

Zeinab Soleimani, fiica impresionantului general, a prezentat profilul bărbatului și sentimentele pe care le-a inspirat. Iar Secretarul General al Hezbollah, Sayed Nasrallah, într-un interviu extraordinar, a subliniat „cât de umil” a fost Soleimani, chiar și „cu oamenii de rând, oamenii simpli”.

Nasrallah spune o poveste care este esențială pentru a vedea modus operandi-ul al lui Soleimani în războiul real, nu fictiv, împotriva terorii și care merită să fie citată integral:

„La acea vreme, Hajj Qassem Soleimani a călătorit din Bagdad la Damasc, iar apoi a sosit direct la Beirut, în suburbiile sudice. A ajuns la mine la miezul nopții. Îmi amintesc foarte bine ce mi-a spus: „În zori trebuie să-mi oferi 120 de comandanți de operațiuni Hezbollah. I-am răspuns: „Dar Hajj, este miezul nopții, cum pot să-ți ofer până dimineață 120 de comandanți?” Mi-a spus că nu există altă soluție dacă vrem să luptăm eficient împotriva ISIS, să apărăm poporul irakian, locurile noastre sfinte, întrucât 5 din cei 12 imami șiiți au mausoleele lor în Irak, să ne apărăm școlile islamice și tot ce există în Irak. Nu era de ales. „Nu am nevoie de luptători. Am nevoie de comandanți operaționali pentru a supraveghea Unitățile de mobilizare populară din Irak, PMU”. Acesta este motivul pentru care în discursul meu despre asasinarea lui Soleimani, am spus că în cei aproximativ 22 de ani ai relației noastre cu Qassem Soleimani, el nu ne-a cerut niciodată nimic. Nu ne-a cerut niciodată nimic și nici Iranul nu ne-a cerut nimic. Da, ne-a cerut o singură dată, și asta a fost pentru Irak, când ne-a cerut acești 120 comandanți de operațiuni. Așa că a rămas cu mine și am început să luăm legătura cu frații noștri din Hezbollah, unul câte unul. Am reușit să aducem aproape 60 de comandanți operaționali, inclusiv câțiva frați care se aflau pe linia frontului în Siria și pe care i-am trimis pe aeroportul din Damasc pentru a-l aștepta pe Soleimani și alții care erau în Liban și pe care i-am adus imediat din casa lor, deoarece Hajj-ul a spus că vrea să-i ia cu el în avionul care îl va aduce înapoi la Damasc după rugăciunea din zori. Și într-adevăr, după ce s-au rugat împreună pentru rugăciunea zorilor, au zburat cu el la Damasc, iar Hajj Qassem a călătorit de la Damasc la Bagdad cu 50 până la 60 de comandanți libanezi Hezbollah, cu care a mers în primele linii în Irak. El a spus că nu are nevoie de luptători, pentru că, slavă Domnului, erau o mulțime de voluntari în Irak. Dar avea nevoie de comandanți întăriți în luptă care să-i conducă pe acești luptători, să-i antreneze, să le transmită experiența și expertiza lor. Și nu a plecat până nu mi-am luat angajamentul că în două sau trei zile îi mai trimit și diferența de 60 de comandanți”.

Orientalism, din nou

Un fost comandant de sub conducerea lui Soleimani, pe care l-am întâlnit în Iran în 2018, mi-a promis mie și colegului meu Sebastiano Caputo că va încerca să organizeze un interviu cu Generalul-Maior, un om care nu a vorbit niciodată cu presa străină. Nu aveam de ce să ne îndoim de interlocutorul nostru, așa că până în ultimul minut, la Bagdad, am fost pe această volatilă listă de așteptare.

Cât despre Abu Mahdi al-Muhandis, ucis cot la cot cu Soleimani în lovitura cu drone de la Bagdad, am făcut parte dintr-un grup mic care și-a petrecut o după-amiază cu el într-o casă sigură în interiorul, nu în afara, Zonei Verzi a Bagdadului, în noiembrie 2017.

Profesorul Mohammad Marandi de la Universitatea din Teheran, reflectând asupra asasinatului, mi-a spus:

„Cel mai important lucru este că viziunea occidentală asupra situației este foarte primitivă. Ei presupun că Iranul nu are structuri reale și că totul depinde de câțiva indivizi. Nici în Occident un asasinat nu distruge o administrație, o companie sau o organizație. Ayatollahul Khomeini a murit și ei, occidentalii, au spus că revoluția s-a încheiat. Dar procesul constituțional a produs un nou lider în doar câteva ore. Restul este istorie.”

Acest lucru poate explica în mare măsură geopolitica lui Soleimani. S-ar putea să fi fost un superstar revoluționar, mulți din Sudul Global îl văd ca fiind Che Guevara al Asiei de Sud-Vest dar el a fost mai ales un pinion foarte solid al unei mașinării foarte bine articulate.

Președintele Adjunct al Parlamentului iranian, Hossein Amirabdollahian, a declarat pentru rețeaua iraniană Shabake Khabar că Soleimani, cu doi ani înainte de asasinat, a avut deja în vedere o „normalizare” inevitabilă a relațiilor dintre monarhiile Golfului Persic și Israel.

În același timp, era foarte conștient de poziția Ligii Arabe din 2002 împărtășită, printre altele, de Irak, Siria și Liban: o „normalizare” nici măcar nu poate începe să fie discutată fără un stat palestinian independent ​​și viabil sub normele stabilite în 1967, cu Ierusalimul de Est ca și capitală.

Acum toată lumea știe că acest vis este mort, dacă nu complet îngropat. Ceea ce rămâne este o bălmăjeală repetitivă care se plimbă între asasinarea de către americani a lui Soleimani, asasinarea de către Israel a celui mai înalt om de știință iranian Mohsen Fakhrizadeh, războiul israelian neoprit împotriva Iranului, susținut pe deplin de Beltway, ocuparea ilegală de către Washington a unor părți din nord-estul Siriei pentru a fura niște petrol,  impulsul perpetuu pentru schimbarea regimului din Damasc, demonizarea continuă a Hezbollah-ului.

Mai presus de rachetele Hellfire

Teheranul a precizat foarte clar că revenirea la cel puțin ceva ce ar putea fi numit ca fiind o măsură de respect reciproc între SUA-Iran ar implica și aderarea Washingtonului la JCPOA fără condiții prealabile, plus încetarea sancțiunilor ilegale și unilaterale ale administrației Trump. Acești parametri nu sunt negociabili.

Nasrallah, la rândul său, într-un discurs ținut la Beirut duminică, a subliniat că

„unul dintre principalele rezultate ale asasinarii Generalului Soleimani și a lui al-Muhandis, sunt apelurile acestora făcute pentru expulzarea forțelor americane din regiune. Asemenea apeluri nu fuseseră făcute înainte de asasinare. Martiriul liderilor rezistenței a pus trupele americane pe calea părăsirii Irakului.”

Aceasta poate fi o iluzie, deoarece complexul militar industrial și de securitate al SUA nu va abandona niciodată de bunăvoie un centru cheie al Imperiului Bazelor Militare.

Dar mai important este faptul că mediul post-Soleimani îl transcede pe Soleimani.
Axa Rezistenței, între Teheran, Bagdad, Damasc, cu Hezbollah și Ansarullah, în loc să se prăbușească, va continua să se întărească.

Iranul este din ce în ce mai consolidat ca fiind nod cheie al Noilor Drumuri Mătăsii din Asia de Sud-Vest. Parteneriatul strategic Iran-China este revitalizat în mod constant de către miniștrii de externe Zarif și Wang Yi, iar acesta include și investiția geoeconomică a Chinei în South Pars, cel mai mare câmp gazeifer de pe planetă.

Iranul, Rusia și China vor fi implicate în reconstrucția Siriei, reconstrucție care va include în cele din urmă și o nouă ramură a Drumului Mătăsii, calea ferată Iran-Irak-Siria-Estul Mediteranei. Totul este un proces interconectat, în desfășurare, în fața căruia rachetele Hellfire sunt absolut neputincioase.

https://globalsouth.co/2024/01/03/soleimani-geopolitics/

https://t.me/calintudose/376