Mai avem raze de soare, măcar vreo lumină, în epoca post-adevărului?

Articol tradus și adaptat de Călin Tudose

Doctrina pseudo-democratică va purta, fără îndoială, o mare parte din vina pentru disoluția morală și culturală cu care se confruntă SUA și cel mai probabil disoluția civilizației americane va doborî întreaga lume occidentală odată cu ea.

Potrivit dicționarului, post-adevărul se referă la o situație în care oamenii sunt mai predispuși să accepte un argument bazat pe emoțiile și convingerile lor, decât un argument bazat pe fapte.

Îmi amintesc când în urmă cu doar câțiva ani, în 2016, cuvântul a fost selectat pentru a fi cuvântul anului de către Oxford English Dictionary.

„După multe discuții, dezbateri și cercetări, cuvântul anului al Oxford Dictionaries în 2016 este… „post-adevăr”.

De ce a fost ales acest cuvânt? Conceptul de post-adevăr există în ultimul deceniu, dar Oxford Dictionaries a înregistrat o creștere a frecvenței folosirii lui în acest an în contextul referendumului UE din Regatul Unit și al alegerilor prezidențiale din Statele Unite. De asemenea, a devenit asociat cu un anumit substantiv, în expresia post-truth politics. Dicționarul englez Cambridge spune că post-adevărul este un adjectiv definit ca „referitor la sau denotă circumstanțe în care faptele obiective sunt mai puțin influente în formarea opiniei publice decât emoția și credința personală”.

Și cine ar fi crezut că a durat doar câțiva ani de atunci pentru a ajunge în situația de a trebui să ne confruntăm cu o avalanșă de dezinformare, știri false și cu „cultura anulării”?

Mă voi strădui să parafrazez un paragraf din cartea Dezinformarea de Vladimir Volkov:

„Dezinformarea este manipularea opiniei publice pentru câștiguri politice, prin intermediul informațiilor procesate într-un mod disuasiv.

Definiția dezinformarii din Merriam Webster Dictionary este:

„informații false răspândite în mod deliberat și adesea în mod ascuns, cum ar fi  zvonurile, pentru a influența opinia publică sau a ascunde adevărul.”

Sunt incluse și informațiile false care sunt răspândite cu intenția de a-i înșela pe alții. Plus informațiile false răspândite cu intenția de a fi folosite ca propagandă cu care organizațiile guvernamentale și/sau non-guvernamentale își vizează rivalii și adversarii.

Problema dezinformării și a informării greșite este într-adevăr îngrijoratoare. Este atât de mare încât UNESCO a publicat un manual în care, în timp ce închide ochii la problema reală aflată la îndemână, se străduiește naiv să „educe” jurnaliștii pentru ca aceștia să-și găsească drumul în „marea” furtunoasă a dezinformării.

Acest manual al UNESCO pare să încerce să insufle valori „corecte” în mintea jurnaliștilor, având în vedere că rețelele sociale s-au transformat încet în cea mai mare sursă de dezinformare în sine. Ei continuă să spună că reporterii se vor transforma cu siguranță în eroii necunoscuți ai timpului nostru, soldați ai adevărului instruiți se pare de către „experții” UNESCO și aceștia vor aduce ordinea mult căutată în haosul total al rețelele sociale. Iar noi, acești toți „muritori norocoși” ar trebui să-i lăudăm până la veșnicie, nu-i așa? În realitate, avem nevoie de o verificare a realității, deoarece „negarea este un lucru periculos”, după cum ne avertizează psihologii.

Dr. Slobodan Reljic, sociolog sârb și expert în critică media, recomandă să ne întoarcem la Robert W. MacChesny, remarcabil pentru cartea sa Farewell to Journalism.

În scrierile sale, Derick Jensen a spus în discuția sa cu MacChesny:

„La prăbușirea URSS, am citit în ziare că Rusia trecea prin procesul de a lăsa comunismul în urmă și de a opta pentru democrație. M-am gândit în acel moment că jurnaliştii ruși cred în mod uzual că semnificația cuvântulului democraţie este identică cu cea a cuvântului capitalism.”

Robert MacChesny a răspuns:

„A folosi aceste două cuvinte în corelaţie este o construcţie falsă, absolut ideologică și extraordinar de periculoasă pentru că dacă punem cele două noțiuni pe picior de egalitate ca și semnificație, dezbaterea pe implicațiile antidemocratice ale societății noastre capitaliste devine imposibilă. Și dacă nu se poate discuta aceste implicații, ei, jurnaliștii și cetățenii respectivi, nu pot trece la următorul pas logic, anume ce avem de făcut pentru a păstra democrația?”

Jensen a întrebat apoi:

„Cum coexistă capitalismul și democrația?”

MacChesny a răspuns:

„În mod evident, societatea poat fi atât capitalistă cât și democratică, dar va exista întotdeauna o tensiune uriașă între cele două noțiuni radical diferite și este nevoie de limitarea uneia sau a celeilalte sau a ambelor. Cu cât capitalismul este mai puternic, cu atât societatea respectivă devine mai puțin democratică.”

O societate are nevoie de trei lucruri pentru a avea o democrație durabilă și funcțională:

a) Oamenii trebuie să aibă un anumit nivel de egalitate. Trebuie să credem că indiferent de nivelul de resurse care definesc viața unei  persoane, aceasta are același disponibil de nivel de luare a deciziilor, la fel ca oricine de pe scara respectivei societăți. Dacă obesrvi că acest lucru nu este posibil sau nu crezi acest lucru, nu trăiești într-o democrație.

b) Oamenii trebuie să fie informați cu privire la probleme, ceea ce înseamnă că trebuie să li se furnizeze o serie de informații și opinii de înaltă calitate, iar oamenii și instituțiile aflate la putere trebuie să fie responsabile. Acestea sunt instrumentele care permit oamenilor să se alăture dezbaterii publice, să ia parte la decizii bine fundamentate pentru a putea să își gestioneze viața privată și profesională în consecință. Dacă cineva nu are acces la astfel de instrumente, adică dacă sistemele tale media nu le fac ușor disponibile, capacitatea ta de a avea o democrație funcțională autentică scade.

c) Pentru ca societatea și pentru ca democrația să funcționeze trebuie să existe convingerea că fericirea ta, destinul tău și rolul tău în societate sunt interdependente de cel al vecinilor tăi. Întreaga țesătură societală se rupe dacă nu ai încredere în comunitatea ta imediată. Democrația se bazează pe astfel de convingeri, în timp ce capitalismul promovează inegalitatea și lupta pentru supraviețuirea unui individ în dauna celuilalt.

Jensen continuă să susțină că toată lumea știe asta, dar jurnaliștii nu vor putea fi convinși să admită acest lucru deoarece aceasta nu ar fi în interesul angajatorilor lor.

Occidentul a obișnuit și încă obișnuiește să considere că societatea individualistă este simbol al lumii libere. Cu toate acestea, afirm cu fermitate că de fapt noi nu reușim să înțelegem pe deplin, noi presupușii indivizi liberi ai Occidentului democratic, că suntem cu toții supuși manipulării deciziilor de afaceri și/sau comerciale ale „magnaților de afaceri și mogulilor mass-media”. Ne amintim de aparatele lui Aldous Huxley care murmură permanent ori de câte ori suntem acoperiți de reclame TV și de panourile publicitare omniprezente, cu mesajele lor profund subliminale care urmează sunt propagate până ne aduc la nebunie.

Jacques Ellul a susținut că consumerismul nesăbuit și cheltuirile nesfârșite ale societății capitaliste vor face ca aceasta, în final, să „dea ortul popii”. Și în timp ce omul modern plutește în această așa-zisă opulență a posibilităților materiale, el/ea devine conștient de faptul că publicitatea media omniprezentă, cu manipulările ei viclene, nu este deloc lipsită de agendă politică ascunsă. Are exact același rol ca și lozincile politice din alte părți, lozinci ce definesc conceptul de „nedemocratic” în a fi înțeles exclusiv ca și „comunism odios”.

Vance Packard a scris în celebra Hidden Persuaders că multe presupuse institute științifice efectuează cercetări exclusiv asupra acestui proces ciclic extrem de inutil de cheltuire excesivă și consumerism extrem, care are drept consecință o uluitoare creștere a nevoilor umane, nevoi inutile de altfel.

Când Timothy Garton Ash care a fost un susținător atât de „pasionat” al „democratizării” Blocului de Est în urma căderii Zidului Berlinului a zburat în 2019 la Gdansk, în Polonia, pentru a vedea ce este acolo la atâția ani după căderea Cortinei de Fier, priveliștea pe care a întâlnit-o acolo i-a creat o profundă dezamăgire. Estul care căzuse cu capul în brațele deschise ale sclaviei occidentale a fost de fapt nimic altceva decât o mizerie totală și completă din punct de vedere material și degradantă în termeni umani. Și, bineînțeles, mass-media a fost și este principala responsabilă de hipnoza masivă numită dezinformare occidentală pentru a ține masele credule la o distanță sigură de adevăr, prin statistici false, jocuri politice nesfârșite sub masca democrației, presiunea permanentă  a grupurilor pentru democrație și pentru drepturile omului și așa mai departe. Timothy Garton Ash povestește că atunci când a ajuns la Gdansk, în Polonia, în 2019, în portul unde muncitorii din șantierul naval și-au câștigat victoriile împotriva mașinii furioase a comunismului „diabolic”, nu a găsit nici șantierele navale, nici pe bucuroșii și triumfătorii învingători.

Totul a fost o mare minciună încă de la începutul distrugerii totale a ordinii societale anterioare. Mitul „unui invadator amabil și generos” a fost vândut maselor disperate de la acest capăt al Cortinei de Fier. Acest lucru îmi amintește de o observație oarecum tristă, dar plină de umor sarcastic a lui Igor Ivanovic, gânditor și antreprenor sârb, din cartea sa Vestul și ocupația:

„Omul modern, revoluționarul, ajutat de tehnologia modernă și prin intermediul minciunilor mass-mediei care l-a alimentat cu lingurița și-a câștigat libertatea și și-a asumat-o legiferând-o printr-un decret oficial! Astfel, omul modern cere viața de lux ca rod al revoluției sale atât de greu câștigate împotriva comunismului, în consecință dorește ca indiscutabil, în fiecare zi, să benefiecieze de platoul plin de privilegii a belșugului democratic capitalist promis!”

Aș presupune că primele contururi ale epocii post-adevărului de astăzi au început atunci, în presupusa schimbare de paradigmă a rolului mass-mediei în Blocul de Est al Europei, în concepte falsificate complet cum ar fi cel al „tranziției politice”. Mass-media, de asemenea, a fost privatizată și din păcate acest fapt nu i-a adus acesteia libertăți mai mari din partea statului/guvernului, care au fost deposedați brutal de propria mass-media (de stat, națională), nu a oferit spațiul de manevră intermediară pentru protecția  jurnaliștilor înșiși și pentru actul lor, pentru independența presei, independență clamată ca fiind inxistentă pe vremea când mass-media era de fapt deținută de stat. Nu a existat o libertate a presei de acum, generatoare de plus valoare  societală, ba chiar presa actuală a devenit mai nocivă decât „pe vremuri”, în presupusa irespirabilă epocă a comunismului sau a socialismului, în care presa reprezenta cel puțin într-o măsură decentă interesul public.

Paradoxal, susține Reljic, un număr mare de oficine mass-media privatizate sunt finanțate de la bugetele naționale, dar fondurile sunt alocate proprietarilor privați pentru a fi stopată orice fel de revoltă în rândul jurnaliștilor. Aceasta este etapa finală a distrugerii brutale a oricărei libertăți de exprimare din partea jurnalistului și introducerea introducerea lui forțată în procesul de dezinformare totală.

Aceste argumente mă duc cumva firesc la un alt jurnalist. De data aceasta este vorba despre regretatul Udo Ulfkotte și cartea sa Jurnaliști de închiriat în care scrie:

„Într-un caz oarecare, se așteaptă din partea unui jurnalist să furnizeze un anumit tip de raportaj. Care? Uită de agenția mea de presă. Aceasta se reflectă în activitatea tuturor agențiilor. La începutul călătoriei, reporterului i se oferă un set de instrucțiuni despre ce să întrebe, cum să comunice. În mod normal, nu ți se spune ce să spui și ce să ceri, să scrii ceva în felul ăsta sau în alt fel, dar ești dureros de conștient că dacă nu faci asta într-un fel și-o faci în altul, nu vei fi invitat și data viitoare. Compania media de care aparții va fi sunată pentru a i se transmite că nu mai ești dorit. Și atunci ești afară! Cei responsabili de cooperarea cu mass-media sunt organizațiile neguvernamentale, acele fundații și organizații care, chipurile, sunt independente în același mod în care se presupune că independenți și jurnaliștii.”

Pentru a reveni la Timothy Garton Ash, totul a început cu sloganurile politice atrăgătoare și s-a terminat în nisipurile mișcătoare sinucigașe unde nu ai nimic de ales. Este evidentă șocanta imagine vie a mizeriei tranziției în blocul estic. Permiteți-mi să fiu șocată în timp ce -l parafrazez pe Timothy Garton Ash:

„În Europa Centrală s-a dezvoltat nu numai economia de piață, ci și societatea orientată către piață, societate în care domnește suprem un spirit superior de individualism și competiție”.

Cam la fel cum un savant celebru i-a răspuns unui jurnalist aliniat liniei generale a mass-media, atunci cândacesta din urmă i-a explicat ritos că există libertate de exprimare și libertate de opinie în SUA, pentru că „ne putem spune părerea unul celuilalt”, moment în care savantul i-a răspuns: „Da, dar tu vorbești cu voce tare ceea ce șefii tăi corporativi vor să spui, pe când eu spun cu voce tare ceea ce chiar cred cu adevărat”.

Orice observator rațional și echilibrat din lumea occidentală ajunge să realizeze un anumit paradox. După căderea Zidului Berlinului în 1989 și efectul masiv de „revărsare” a valorilor „occidentale” către Blocul de Est, paradoxul devine universal. Pericolul ca omenirea să devină îndoctrinată cu falsul sistem de valori în care un sistem de manipulare inventat cu viclenie împiedică un individ să-și creeze și să-și împlinească potențialul este destul de mare și de la sine înțeles. Și niciodată până acum mase uriașe de oameni nu au fost atât de împărțite, atomizate, în astfel de grupuri în miniatură și niciodată până acum efectele hipnotice ale manipulărilor sugestive nu au fost atât de eficiente și niciodată până acum manipulatorii media nu au avut tehnici de publicitate atât de puternice, create prin experimente științifice și niciodată până acum, cetățenii nu au fost în capturați de o mass-media atât de puternic manipulativă ca astăzi.

Într-o societate atât de profund modificată, datoria morală și profesională de a spune, a scrie sau a prezenta adevărul se dizolvă dincolo de recunoaștere în conformitate cu sistemele de manipulare inventate cu perspicacitate, în conformitate cu cererile mogulilor mass-media.

Și care pare a fi paradoxul? Aceasta este întrebarea pe care și-o pune Konrad Lorenz în Cele opt păcate capitale ale omului civilizat încă din 1972. Ei bine, această doctrină pseudo-democratică a capitalismului deformat, dublată de manipularea simțurilor propriilor cetățeni și alterarea noțiunilor lor fundamentale prin post-adevăr, poartă fără îndoială vina pentru atrofia morală și culturală cu care se confruntă în prezent America de Nord. Iar din al său apus civilizațional va face parte cu siguranță, indiscutabil, întregul Occident.

https://strategic-culture.su/news/2023/05/31/let-the-sunshine-in-with-the-age-of-the-post-truth/