De ce Israelul este doar un instrument al dominației coloniale occidentale în Orientul Mijlociu

Articol scris de Eduardo Vasco pe Stategic Culture Foundation în 6 martie 2024, tradus și adaptat de Călin Tudose

Sionismul poate fi considerat fără dubii ca fiind un fascism adaptat la condițiile Orientului Mijlociu și la aspirațiile de dominare ale imperialismului anglo-american asupra acestei regiuni, scrie Eduardo Vasco.

Teza centrală a acestui articol este că „statul” Israel este o pură invenție imperialistă prin care se facilitează  dominarea Asiei de Vest de către marile puteri, dominație care nu poate fi exercitată decât prin metode fasciste.

Căutăm să argumentăm această teză analizând istoria mișcării sioniste de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la mijlocul secolului al XX-lea, folosind ca surse lucrările unora dintre cei mai mari savanți ai aceastui subiect din întreaga lume, mulți dintre ei evrei.

Originile comune ale nazismului german, fascismului italian și sionismului israelian

Secolul al XIX-lea a fost cel mai important din istoria omenirii. Atunci au avut loc cele mai mari transformări politice, economice și sociale ale modernității, care au deschis calea unei dezvoltări nelimitate a capacităților umane în urma revoluției industriale.

A fost acea perioadă istorică în care diferitele popoare ale lumii, în special cele din Europa, care a fost centrul acestor transformări, au încercat pentru prima dată, la nivel internațional, să se elibereze de lanțurile care le legau de înapoiere și opresiune. Mișcări naționaliste s-au născut în mai multe națiuni sufocate până atunci de imperiile coloniale.

Pentru a-și justifica acțiunile, ideologii naționaliști de pretutindeni au recurs adesea la inventarea de mituri care să justifice, „să ceară” construirea unei națiuni ca rezultantă istorică  naturală a luptei unui popor, popor însă calat pe o coordonată mentală a un deziderat venit „din ceruri”, mitologic. Miturile aveau întotdeauna ca și caracteristici fundamentale o bază religioasă, una rasială și una teritorială.

Ideologii sionismului, adică ai colonizării Palestinei de către evrei, profitând de nesiguranța și nevoia de protecție a evreilor după secole de opresiune în Europa, au urmat exemplul germanilor și italienilor, care au încercat să-și unească națiunile, și să își construiască propriul stat național propagând drepturile asupra unor teritorii ocupate de oameni de aceeași rasă și crez religios. În toate aceste trei cazuri, german, italian și evreiesc, conducătorii lor au evocat un trecut mitic, fiind descendenți ai unor popoare eroice și superioare ai căror descendenți și moștenitori legitimi sunt.

Istoricul israelian Shlomo Sand scrie în cartea sa „Inventarea poporului evreu” că imaginea altor tendințe „patriotice” din Europa secolului al XIX-lea, care priveau înapoi la o fabuloasă „epocă de aur” anterioară, cu ajutorul căreia și-au făurit un trecut eroic, ne referim la Grecia clasică, Republica Romană, triburile teutone sau galii, au servit pentru evreii naționaliști ca exemple pentru a dovedi și ei la rândul lor că nu s-au născut ex nihilo, ci că au existat de multă vreme, așa că primii adepți ai ideii de națiune evreiască s-au îndreptat către lumina strălucitoare care iradia din regatul mitologic al lui David, regat a cărui forță s-a păstrat timp de secole, zidită prin prisma credinţei de tip religios.

În „Roma și Ierusalim”, din 1862, intelectualul socialist evreu Moses Hess spunea că „rasa evreiască este o rasă pură care nu și-a pierdut caracteristicile, în ciuda diferitelor influențe climatice. Tipul evreiesc a rămas același de-a lungul secolelor.” Și a adăugat: „Nu este de nici un folos evreilor și femeilor evreice să-și nege originea botezându-se și amestecându-se cu masele popoarelor indo-germanice și mongole. Tipurile evreiești sunt de neșters.”

În această mișcare a intelectualilor evrei se remarca deja o tendință rasistă, reacționară. Aceeași tendință care a generat fenomenele fasciste de extremă dreapta în Europa la începutul secolului XX.

Baza religioasă a atras cele mai primitive instincte ale comunității și totodată, acest fenomen părând puțin desuet într-o perioadă a consolidării idealurilor iluministe, în era rațiunii și științei. Prin urmare, ideologii naționaliști au fost nevoiți să adapteze miturile religioase, validându-le printr-un discurs pseudoștiințific.

Istoricii, arheologii și cercetătorii naziști s-au străduit să găsească dovezi ale presupusului lor trecut mitologic. „Știința” lor a fost nimic altceva decât o revizuire a istoriei pentru a fi manipulată în scopurile celui de-al Treilea Reich. „Știința” a servit ideologiei oficiale prin falsificarea istoriei.
Cam în aceeași perioadă, sioniștii mergeau și ei pe aceeași cale. Când descoperirile arheologice au contrazis scrierile religioase, cercetătorii sionişti au preferat să adopte „adevărul” textului teologic în detrimentul „adevărului obiectului arheologic”, potrivit cercetătorului evreu Shlomo Sand.

Ucraineanul evreu Ben-Zion Dinur, profesor de istorie a evreilor la Universitatea din Ierusalim în anii 1930, este autorul cărții „Istoria Israelului: Israelul în țara sa”, publicată pentru prima dată în 1918 și republicată ulterior în 1938.

Potrivit lui Shlomo Sand, acel autor a decis să „rescrie” Biblia,  „adaptând-o la spiritul științific al timpului său”.

Aceasta nu înseamnă că acesta, la un moment dat, s-a îndoit de istoricitatea Sfintelor Scripturi. De la relatarea vieții lui Avraam Evreul până la întoarcerea sa în Sion, el a rămas credincios fiecărui detaliu și fiecărui eveniment raportat.

„Cea mai importantă contribuție a istoriografiei biblice în elaborarea conștiinței naționale evreiești a constat cu siguranță în stabilirea relației cu ceea ce se numește țara Israelului”, afirmă Sand.

Biblia a servit în principal ca un semnalizator „etnic” care indica originea comună a femeilor și bărbaților presupuși a fi evrei, dar cu date și componente culturale seculare complet diferite, unificatoare fiind doar ideea că erau detestați din cauza unei credințe religioase.

Ideea gestantă era că evreii moderni erau descendenții locuitorilor vechiului Israel de acum două mii de ani, care fuseseră expulzați și care trebuiau să reia acel pământ. Ei nu au acceptat raționamentul prin care toate popoarele și civilizațiile au aparținut cândva unui anumit pământ în timp au fost alungate de acolo de alte popoare care au luat pământuri de la alte popoare și tot așa mai departe. Totodată pentru evrei a fost de neacceptat ideea că evreii moderni, la fel ca descendenții tuturor popoarelor care au avut un contact extins cu alții, sunt moștenitori ai unei serii întregi de rase, că nu sunt o rasă pură și că au puține în comun cu locuitorii Israelului antic.

Evreii  preferă să adopte aceleași prejudecăți rasiste ca și ideologii nazismului și fascismului, cum că rasa lor era pură și superioară celorlalte rase.

Sionismul, o mișcare începută de marea burghezie britanică

Când Palestina făcea parte din Imperiul Otoman, la mijlocul secolului al XIX-lea, Marea Britanie, care era marea putere colonială și capitalistă a vremii, și-a instalat un consulat la Ierusalim. În 1840, Lordul Palmerston a propus ca Coroana să înființeze o colonie evreiască europeană în Palestina pentru a, în propriile sale cuvinte, „păstra acolo interesele generale ale Imperiului Britanic”. Până atunci, în jur de 500 de mii de oameni locuiau acele meleaguri. Două treimi dintre aceștia erau arabi musulmani, 60.000 erau creștini și doar 20.000 erau evrei, conform Ilan Pappé în cartea sa, „Istoria Palestinei moderne”.

Câteva decenii mai târziu, britanicii au cumpărat o bucată din Egipt, în zona noului Canal Suez, care le-a garantat prezența trupelor acolo pentru a proteja navigația navelor lor și pentru o prezență strategică la porțile Palestinei și la granița rivalului său în creștere, Imperiul Otoman.
În timp ce Marea Britanie a pătruns în Palestina, sectoare importante ale burgheziei europene au organizat această mișcare de colonizare atât ideologic cât și politic. Theodore Herzl, un evreu dintr-o familie bogată din industria bancară a Imperiului Austro-Ungar, este considerat principalul fondator al sionismului. În 1896, scrie „Statul evreiesc”, în care elaborează principalele teze ale colonialismului sionist, teza fundamentală fiind necesitatea evreilor de a construi un stat propriu în Palestina.

În această carte, el a indicat deja că sioniştii erau bancheri puternici şi şi-a expus punctele de vedere rasiste.

„Presupunând că Majestatea Sa sultanul ne-ar preda Palestina, am putea, în schimb, să ne ocupăm de regularizarea finanțelor în Turcia. Ne-am forma acolo o civilizație în fața barbariei”, a scris el. Pe de altă parte, s-a adresat și puterilor europene, afirmând că statul evreiesc va fi, „pentru Europa, o fortăreață împotriva Asiei”.

În anul următor, Herzl a condus primul Congres Sionist, ținut în Elveția. Congresul a dat un impuls uriaș mișcării și a stabilit obiectivul de a întemeia statul evreiesc în 50 de ani. În cuvintele cercetătorului Marcelo Buzetto, de atunci, sioniştii au alergat în jurul lumii pentru a strânge resurse financiare şi sprijin politic pentru propunerea lor. Herzl și adepții săi vor stabili contacte cu guvernele Angliei, Germaniei, Imperiului Turco-Otoman și cu bancherii, industriașii și comercianților evrei și neevrei, în scopul de a consolida ideea necesității unui stat evreiesc.

Comunitatea evreiască europeană era divizată și nu toată lumea susținea ideea sionistă, dar această mișcare obține ajutorul burgheziei evreiești și al unor sectoare importante ale burgheziei europene neevreiești.

Marea Britanie se pregătea pentru un război iminent împotriva Germaniei și aliaților săi turci. Pentru aceasta, pe lângă câștigurile comerciale, era esențială stabilirea de poziții în Suez și în interiorul Palestinei. Potrivit lui Ralph Schoenman, în „Istoria ascunsă a sionismului”, ani de zile, britanicii au folosit conducerea sionistă pentru a obține sprijin din partea băncilor și a marilor capitaliști evrei din Statele Unite și Marea Britanie pentru războiul lor împotriva Imperiului German.
Sérgio Yahni explică proiectul imperialist britanic prin intermediul sioniştilor din Palestina:

Pentru Marea Britanie, Palestina a fost o bază de operațiuni pentru Marina Regală și pentru colonizarea sionistă, cu resurse pe care le avea pentru a finanța dezvoltarea industrială, aceastea făcând parte dintr-o strategie care garanta transportul maritim, controla accesul la Canalul Suez și facilita transportul petrolului irakian prin teritoriile controlate de Imperiul Britanic. Pentru atingerea acestor obiective, Majestatea Sa se aștepta la securitate militară și stabilitate socială în Palestina printr-un sistem de certificate de imigrare care necesitau o capacitate economică minimă din partea imigranților. Marea Britanie a garantat colonizarea sectoarelor clasei de mijloc, atenuând astfel contradicțiile de clasă.

Cu scopul de a stabili coloniști evrei pe terenuri dobândite în Palestina, în 1905 Fondul Național Evreiesc a început să cumpere proprietăți arabe.

Sioniştii europeni, observând înflorirea sentimentelor de independenţă arabă împotriva dominaţiei turceşti în Palestina la începutul secolului al XX-lea, s-au organizat pentru a sprijini Imperiul Otoman în reprimarea mişcării de independenţă palestiniană. În timp ce au sprijinit reprimarea arabilor de către imperiul turc, ei au acționat ulterior împotriva turcilor și în favoarea britanicilor. Tot conform spuselor lui Ralph Schoenman, sioniștii au început sa ofere sprijin total englezilor in fața iminentei implozii a Imperiului Otoman odată cu înfrangerea acestora în Primul Razboi Mondial.

În 1914, președintele Organizației Mondiale Sioniste, Chain Weizmann, a declarat:
Este destul de acceptabil să spunem că dacă Palestina cade în sfera de influență britanică și Marea Britanie încurajează așezarea evreiască acolo ca o dependență britanică, în 20 sau 30 de ani am putea avea un milion de evrei acolo, sau poate mai mulți. Ei ar dezvolta țara, ar restabili civilizația și ar forma o gardă mult mai eficientă pentru Canalul Suez.

Sioniștii si britanicii nu au fost singurii interesați de sfârșitul Imperiului Otoman. Arabii în general, și palestinienii în special, s-au organizat și au luptat activ pentru independență și chiar au primit o promisiune de la Marea Britanie că vor avea propria lor țară dacă vor ajuta la înfrângerea turcilor. Britanicii, însă, nu și-au îndeplinit această promisiune.

Dimpotrivă, în ultimele luni ale războiului ei și-au declarat public intenția de a crea un stat evreiesc.

Așa a fost caracterul infamei Declarații Balfour, a Ministrului Britanic de Externe, Arthur James Balfour, adresată liderului sioniștilor din Marea Britanie, bancherul Lionel Walter Rothschild, membru al puternicei familii Rothschild, declarație publicată la 2 noiembrie 1917. În ea se spunea:

Guvernul Majestății Sale consideră favorabilă stabilirea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu și va face tot ce îi stă în putere pentru a facilita atingerea acestui obiectiv.

Odată cu sfârșitul războiului și înfrângerea turcilor, Imperiul Otoman a fost divizat artificial de învingători, iar Marea Britanie a transformat Palestina într-un protectorat, fără a-i oferi independența promisă. Dar nu era încă timpul să-l transforme într-un stat evreiesc în toată puterea cuvântului, întrucât prezența acestora în teritoriu era încă neglijabilă.

De la începutul anilor 1920 până în anii 1930, Compania Evreiască pentru Terenuri, finanțată de bancheri și mari oameni de afaceri evrei, a început să cumpere suprafețe mari de pământ pentru a instala coloniști evrei în Palestina. Până la începutul anilor 1930, douăzeci de mii de familii de țărani palestinieni au fost expulzate din pământul lor de către sioniştii europeni. La mijlocul deceniului, o altă companie, Compania de Investiții Africa Israel, a fost fondată de importanți investitori și oameni de afaceri sud-africani albi, care au început să achiziționeze terenuri în Palestina.

Guvernul mandatat de britanici în Palestina a acordat capitalului evreu un statut privilegiat, acordându-i 90% din concesiunile de afaceri din Palestina. Acest lucru a permis sioniştilor să câştige controlul asupra infrastructurii economice a regiunii, preluând proiectele rutiere, minerale de la Marea Moartă, electricitatea, porturile. Până în 1935, sioniştii controlau 872 dintre cele 1.212 companii industriale listate în Palestina, ne spune Ralph Schoenman în „Istoria ascunsă a sionismului”.

„Frații de sânge” se unesc pentru a promova „cea mai mare tragedie din istoria umanității”

Mitologia națională a fost întotdeauna folosită de clasele conducătoare pentru a domina și manipula sentimentele și nevoile legitime de independență și libertate ale oamenilor împotriva opresiunii externe.

Burghezia imperialistă în curs de dezvoltare de la începutul secolului 19 a manevrat până în secolul 20 perfect aceste sentimente în rândul popoarelor europene pentru a suprima mișcarea muncitorească care câștiga putere și reprezenta o amenințare tot mai mare la adresa dictaturii acesteia.

Din nevoia de a suprima enormele mișcări proletare care au preluat Europa și care au încurajat lupta națională în națiunile colonizate, precum și de a extinde sfera lor de dominare a piețelor mondiale, marii bancheri și industriași au promovat nașterea fascismului și fratelui său de sânge, sionismul.

Primii embrioni ai mișcării fasciste europene au avut colaborarea liderilor sionişti. Acesta a fost cazul represiunii țariste din Rusia împotriva bolșevicilor, aceștia din urmă având un sprijin puternic în cadrul proletariatului evreiesc, atât de mult încât patru din cei șapte membri ai Conducerii Revoluționare din 1917 erau evrei, teză susținută de Herzl și Weizmann.
Când mișcarea fascistă s-a dezvoltat pe deplin, sioniştii și-au sporit sprijinul pentru ea.

Mussolini a format echipe ale mișcării de tineret sioniste revizioniste Betar, membrii acesteia purtând cămăși negre în același mod ca propriile sale trupe fasciste. Când Menachem Begin a devenit șeful Betar, a preferat să poarte cămășile maro ale bandei lui Hitler, uniformă pe care Begin și membrii lui Betar o purtau la toate întâlnirile și marșurile, în care se salutau, deschizând și încheind întâlnirile, cu salut fascist, aflăm de la Schoenman, în „Istoria ascunsă a sionismului”

Dar avea să vină și cel mai întunecat episod din istoria sionismului din prima jumătate a secolului al XX-lea. În special, de la începutul anilor 1930 în Germania: sprijin activ pentru nazism și chiar pentru Holocaust.

Când naziștii au ajuns la putere, scrie Schoenman, pe baza documentelor din epocă, „Federația Sionistă din Germania a trimis un memorandum de sprijin Partidului Nazist la 21 iunie 1933”, salutând „renașterea vieții naționale” și „principiul rasial” care a călăuzit noul stat german. Congresul Organizației Sioniste Mondiale a confirmat această poziție în 1933, când a respins, cu 240 de voturi împotrivă și 43 pentru, „o rezoluție care cere acțiune împotriva lui Hitler”. Iar principala entitate sionistă a mers mai departe, rupând boicotul evreiesc adresat regimului nazist, semnând un acord comercial între Banca Anglo-Palestiniană a Organizației Mondiale Sioniste cu Germania, devenind „principalul distribuitor de produse naziste în Orientul Mijlociu și nordul Europei”.

„Sioniștii l-au dus pe baronul Von Mildenstein, ofițer în Serviciul de Securitate SS, în Palestina într-o vizită de șase luni în sprijinul sionismului, acesta lăudând atât de mult sionismul încât Joseph Goebbels a dat ordinul de a-i bate acestuia o medalie cu zvastica pe de o parte și cu steaua sionistă a lui David, pe cealaltă.”

Cercetătorul arată că, în 1937, când deja începuse persecuția evreilor de către regimul hitlerist, Haganah, organizație paramilitară sionistă, a trimis un agent la Berlin „pentru a spiona în favoarea Serviciului de Securitate SS, în schimbul eliberării averilor evreilor pentru a fi folosite în colonizarea sionistă.” Agentul sionist Feivel Polkes i-a spus lui Adolf Eichmann că „cercurile naționaliste evreiești au fost foarte încântate de politica radicală germană, deoarece odată cu aceasta puterea populației evreiești din Palestina va crește într-o asemenea măsură încât, în viitorul apropiat, evreii vor ajunge la un nivel numeric superior arabilor.”

Schoenman susține teza că elita evreo-sionistă a susținut nazismul și Holocaustul pentru că epurarea etnică a evreilor din Europa ar fi dus în mod firesc la emigrarea în Palestina, obiectivul istoric al sioniștilor.

Potrivit autorului, ei au sabotat în mod organizat emigrarea evreilor persecutați în Europa în anii 1930, deoarece aceștia nu se îndreptau spre Palestina, ci spre America sau alte țări vest-europene. David Ben Gurion, care mai târziu avea să devină primul șef de guvern al Israelului, a spus în 1938: „Dacă aș fi știut că este posibil să-i salvez pe toți evreii Germaniei ducându-i în Marea Britanie și doar jumătate dintre ei transportând pentru Eretz Israel, anume Israelul Mare, aș opta pentru a doua alternativă.”

Au vrut doar să-i salveze pe tinerii evrei sănătoși, pentru a construi Eretz Israel în Palestina. Cei considerați bătrâni și incapabili au fost aruncați cu ușurință în camerele morții, așa cum sa întâmplat începând cu 1944, când un pact secret semnat de elita sionistă cu naziștii a dus la abandonarea a 800.000 de evrei din Ungaria pentru a salva 600 de „evrei preeminenți”, conform lui Schoenman.

„Dacă vin la noi cu două planuri, de a salva masele de evrei din Europa sau de a salva pământul, votez fără ezitare pentru salvarea pământului”, a spus Yitzhak Gruenbaum, un lider sionist.

Schoenman relatează că, la 11 ianuarie 1941, Avraham Stern, un alt lider sionist, a propus un pact între NMO, anume Organizația Națională Militară Sionistă și Germania, care prevedea, de exemplu, că:
1. Pot exista interese comune între instituirea unei Noi Ordini în Europa, conform concepției germane și aspirațiile naționale autentice ale poporului evreu, personificate de NMO.
2. Ar putea exista cooperare între Noua Germanie și o națiune reînnoită a Națiunii Ebraice.
3. Înființarea unui stat evreiesc istoric, pe o bază națională și totalitaristă, unită printr-o alianță cu Reich-ul german, ar fi în interesul unei viitoare, continue și întărite poziții a puterii germane în Orientul Apropiat.

Stern și-a încheiat documentul oferind sprijinul NMO Germaniei în al Doilea Război Mondial. În opinia lui Schoenman, sioniştii ar fi preferat să vadă milioane de evrei ucişi de Hitler, dacă aceștia ar alege să emigreze oriunde altundeva decât în Palestina.

Știm cu toții care a fost soarta evreilor europeni în mâinile naziștilor. În calculele lui Raul Hilberg, „autoritatea principală a Holocaustului nazist”, în cuvintele lui Norman G. Finkelstein, nu mai puțin de 5,1 milioane de evrei au fost uciși în Holocaust.

Mulți reprezentanți ai comunității internaționale și ai principalelor instituții mondiale numesc acest eveniment „cea mai mare tragedie din istoria umanității”.

Poate din cauza acestui sprijin activ din partea elitei sioniste, Holocaustul a fost „uitat” în primele două decenii de după al Doilea Război Mondial. În cartea sa „Industria Holocaustului: Reflecții asupra exploatării suferinței evreilor”, Norman G. Finkelstein ridică câteva ipoteze în mușamalizarea de către elita evreiască din SUA a crimelor împotriva evreilor. De exemplu, Germania de Vest, unde numeroși naziști au fost încorporați în noul regim, a fost un aliat al americanilor în Războiul Rece împotriva Uniunii Sovietice. De asemenea, lipsa denunțării nazismului și primirea cu aplauze a multor naziști în SUA și la aliații săi a fost o agendă importantă a stângii americane, care, urmând tradiția evreiască veche de secole, a avut un număr mare de militanți evrei. Dar exact principalele organizații sioniste din SUA la acea vreme, Comitetul Evreiesc American și Liga Antidefăimării, au colaborat la vânătoarea de vrăjitoare pentru comuniști din timpul odioasei perioade a macarthysmului, mulți dintre aceștia exact evrei. „Amintirea Holocaustului nazist a fost etichetată drept cauză comunistă” și, pentru a fi confundată cu doctrina de stânga care mergea spre socialism, elita evreiască a sabotat orice tip de campanie antinazistă, potrivit lui Finkelstein.

În evaluarea autorului, abia după războiul din 1967 dintre Israel și țările arabe, Holocaustul a început să fie amintit pregnant, atât de elita evreiască, cât și de guvernul Statelor Unite. Atunci a început solida campania de propagandă pe care o cunoaștem astăzi. Norman Finkelstein nu ține cont de posibilitatea ca acest lucru să fi fost făcut pentru că SUA și-au dat seama că va exista o opoziție internațională intensă față de înființarea Statului Israel în Orientul Mijlociu și că acest lucru ar putea compromite dominația acestuia în regiune începând astfel să eticheteze orice critică la adresa sionismului ca fiind antisemitism și atitudine favorabilă Holocaustului.

Ideologie și practică colonială și rasistă

Concomitent cu colonizarea evreiască treptată a Palestinei, condusă de bancherii europeni și de Imperiul Britanic, liderii sionişti au dezvoltat și exprimat clar ideologia lor colonială și rasistă.

În cartea sa din 1923 „Zidul de fier”, Jabotinsky a susținut că a existat o „imposibilitate completă de a ajunge la un acord voluntar cu arabii Palestinei pentru a transforma Palestina dintr-o țară arabă într-o țară cu majoritate evreiască”. El a amintit că colonizarea „nu s-a întâmplat niciodată cu acordul populației native” și a recunoscut că „nativii s-au luptat pentru că orice tip de colonizare, oriunde și oricând, este inacceptabilă pentru orice nativ”.

Acesta a mărturisit pe deplin caracterul colonial al întreprinderii sioniste, comparând-o cu sosirea spaniolilor în America sau cu masacrul indienilor americani. El a spus că arabii priveau Palestina cu aceeași dragoste instinctivă și aceeași fervoare autentică cu care orice aztec își privea Mexicul sau orice sioux își contempla preria. Prin urmare, un acord voluntar este de neconceput. Orice colonizare, chiar și cea mai restrânsă, trebuie dezvoltată sfidând voința populației autohtone.

Jabotinsky și-a încheiat argumentul spunând despre colonialismul sionist că ar trebui susținut de Mandatul Colonial Britanic:

Prin Declarația Balfour sau prin Mandat, forța externă este indispensabilă pentru a stabili în țară condițiile de dominație și apărare prin care populația locală, indiferent de dorințele lor, să fie lipsită de posibilitatea de a preveni colonizarea noastră, în termeni fizici sau administrativi. Forța trebuie să-și joace rolul, cu energie și fără îngăduință.

Sioniştii au pus pentru prima dată în practică ideile lui Jabotinsky în a doua jumătate a anilor 1930. În 1936, poporul palestinian a desfășurat o uriașă rebeliune împotriva jugului britanic și forțele imperiale au reacționat violent. Dar nu au reușit să stăpânească revolta, care era înarmată și au recurs la sprijinul grupărilor sioniste care deja imigraseră în Palestina.

„Forțele sioniste au fost integrate în serviciile britanice de informații și au devenit poliția care a impus dominația britanică într-un stil absolut draconian”, spune Ralph Schoenman.

Marea Britanie i-a înarmat pe sionişti, care aveau mii de membri în organizațiile paramilitare Haganah şi Irgun, iar de atunci a avut un număr de miliţii fasciste armate pentru a-i zdrobi pe palestinieni, antrenaţi de ofiţerul britanic Charles Orde Wingate, potrivit lui Schoenman. La sfârşitul revoltei arabe, în 1939, erau peste 14 mii de miliţieni fascist-sionişti organizaţi şi comandaţi de ofiţeri britanici.

Această suprimare a revoltei palestiniene din 1936-1939 a fost un eveniment vital în pregătirea forțelor armate sioniste care avea să faciliteze, prin epurare etnică, invazia din 1948, autorizată de Națiunile Unite la 29 noiembrie 1947.

Această Rezoluție a ONU a avut loc cu doar o lună înainte de sfârşitul perioadei de 50 de ani stipulate de sionişti, în 1897, pentru crearea Statului Israel.

Dacă, la sfârșitul secolului al XIX-lea, sionismul a dat semne că este un proiect imperialist al bancherilor europeni, în special al celor englezi, la mijlocul secolului al XX-lea a devenit clar că, în plus, devenise un proiect al imperialismul mondial, condus acum de burghezia SUA, marele învingător al celui de-al Doilea Război Mondial, alături de Uniunea Sovietică.

Pe măsură ce al Doilea Război Mondial s-a încheiat cu un acord de împărțire a lumii în diferite zone de dominație de către marile puteri, guvernul sovietic a fost de acord cu SUA și Marea Britanie că acea regiune a Orientului Mijlociu va fi a lor.

Poate pentru a scăpa de proprii evrei, Stalin a participat la crearea Statului Israel ca parte a noii ere a colaborării, nu a confruntării, așa credea birocrația stalinistă, cu partenerii săi occidentali.

Persecuția crudă și istorică a evreilor din Europa, care a dus la Holocaust, a fost marea justificare pentru ca puterile imperialiste să impună crearea unui stat pentru evrei în Palestina. Chiar dacă comunitatea evreiască nu a fost consultată, cu atât mai puțin locuitorii Palestinei, dintre care majoritatea erau arabi.

Pretențiile Organizației Sioniste Mondiale, un organism fondat și condus de bancheri europeni, valora mai mult decât opinia poporului evreu și arab. Colonizarea crescândă a Palestinei de către evreii sionişti burghezi europeni în timpul mandatului britanic a servit drept argument pentru a demonstra că evreii doreau să emigreze în Palestina şi o făceau deja. La începutul anilor 1930, patru mii de evrei soseau în Palestina în fiecare an. La mijlocul aceluiași deceniu, această medie a ajuns la șaizeci de mii. Chiar și așa, până în 1947 doar 6% din pământul din Palestina era deținut de evrei, conform lui Schoenman. În 1939, erau 445 de mii de evrei într-o populație totală de 1,5 milioane de locuitori. În anul împărțirii Palestinei de către ONU, evreii reprezentau o treime din populația țării, 630 mii, în timp ce celelalte două treimi erau arabi, 1,3 milioane. Doar 10% dintre evrei erau originari din Palestina, potrivit lui Henry Cattan, în timp ce majoritatea covârșitoare erau coloniști europeni.

Ralph Schoenman afirmă că organizațiile fascist-sioniste Irgun și Haganah, chiar înainte de crearea Israelului, „au pus mâna pe trei sferturi din pământ și au expulzat practic toți locuitorii”, strămutând 780.000 de palestinieni și masacrând mii de alții în acțiuni teroriste identice celor purtate de naziști în Uniunea Sovietică. David Ben Gurion, Ariel Sharon și Yitzhak Shamir, toți viitori prim-miniștri ai statului Israel, au jucat un rol important în aceste masacre.

Când a fost fondat statul Israel, la 14 mai 1948, 90% din pământul din Palestina fusese deja furat de coloniștii evrei. „În teritoriul ocupat de Israel după împărțire, erau aproximativ 950.000 de arabi palestinieni. Au locuit în jur de 500 de sate și toate orașele mari”, subliniază Schoenman. „După mai puțin de șase luni, au mai rămas doar 138 de mii de oameni”, adaugă el. „Aproximativ 400 de orașe și sate au fost distruse în 1948 și 1949. În 1950, au făcut același lucru cu mai mulți alți palestinieni.”

Nakba, sau Marea Catastrofă, a început atunci pentru palestinieni și continuă și astăzi, la șapte decenii de la începutul ei. Prin urmare, instituția responsabilă de acest genocid este ONU însăși. Coloniştii sionişti s-au simţit complet în largul lor, deşi constituiau încă o minoritate în Palestina, să terorizeze şi să-i expulzeze pe arabi în masă din momentul în care Naţiunile Unite, într-un mod absolut arbitrar şi ilegitim, le-a acordat lor mai mult de jumătate din teritoriul palestinienilor.

Concluzie

De când au devenit conștienți de poziția geografică strategică și de bogățiile naturale enorme ale acelei regiuni din Asia de Vest, imperiile europene au râvnit-o. După cum se știe de milenii, cea mai bună strategie pentru un colonizator este să dezbine și să conducă. Aceasta este ceea ce a făcut imperialismul european și mai târziu cel american în Orientului Mijlociu. Mai întâi, l-au împărțit, apoi și-au instalat reprezentanții. Nu ar fi posibil să guvernăm doar prin regimuri marionetă arabe, deoarece acestea, după cum putem vedea clar astăzi, sunt expuse presiunilor din partea populației lor. Era necesar instituirea unui regim colonial. Dar colonialismul tradițional a fost în criză după primul și al doilea război mondial.

Prin urmare, proiectul sionist, aflat în lucru timp de o jumătate de secol, a fost ideal pentru dominarea acelei regiuni a planetei, care leagă Europa de Asia și Africa, prin care principalele rute maritime, care controlează comerțul mondial și unde există un abundență de resurse vitale precum gazul și petrolul. Sionismul, adică doctrina creării, menținerii și extinderii Statului Israel, este marele pretext fabricat de burghezia imperialistă pentru a domina cea mai importantă regiune geografică a lumii.

Theodore Herzl susținea deja, în 1904, că Israelul ar trebui să cuprindă „întregul Liban și Iordania, două treimi din Siria, jumătate din Irak, o fâșie din Turcia, jumătate din Kuweit, o treime din Arabia Saudită, Sinai și Egipt, inclusiv Port Said, Alexandria și Cairo”, subliniază Schoenman.

În 1938, Ben Gurion a declarat că „statalitatea va fi doar o etapă în realizarea sionismului, sarcina acestuia fiind pregătirea terenului pentru expansiunea noastră”. Și a explicat: „granițele aspirației sioniste includ sudul Libanului, sudul Siriei, Iordania actuală, întreaga Cisiordanie și Sinaiul”. Aceasta însemnă că obiectivul imperialismului Israelului nu se limitează la crearea unui stat pentru evrei, de fapt acest lucru fiind doar o vorbă inutilă. Obiectivul colonialismului americano-britanic a fost să-l folosească ca vârf de lance în efortul de a domina și subjuga întregul Orient Mijlociu.

De fapt, de la crearea artificială a Israelului, cu sprijinul din ce în ce mai mare din partea puterilor imperiale unite, entitatea sionistă a ajuns să ocupe Sinaiul în Egipt, sudul Libanului și Cisiordania, precum și Înălțimile Golan din Siria, care sunt încă în subordinea israeliană.
Schoenman descrie că, în „Jurnalul personal al lui Moshe Sharett”, fostul prim-ministru Moshe Sharett, între anii 1954-1955, a dezvăluit obiectivele înaltei conduceri politico-militare sioniste:

„Obiectivul nostru este dezmembrarea lumii arabe, înfrângerea mișcărilor naționale arabe și crearea unor regimuri marionetă sub puterea regională israeliană”.

La 26 octombrie 1953 scria că „Armata consideră că actuala graniță cu Iordania este absolut inacceptabilă.  Armata plănuiește războiul pentru a ocupa restul Eretz Israelului.”

Sharett a documentat, de asemenea, întâlniri în care s-a discutat despre anexarea teritoriului sirian și libanez și „undă verde” dată de CIA pentru a ataca Egiptul.

Aceasta dovedește că ocuparea de către Israel a teritoriului arab nu a fost o reparație de război din cauza agresiunii națiunilor arabe împotriva entității sioniste, ci mai degrabă un obiectiv planificat de dominare, care face parte dintr-un obiectiv și mai mare care cuprinde întreaga regiune.

Schoenman evidențiază încă două documente care indică această direcție, ambele datate în 1982. O analiză a lui Oded Yinon publicată în ziarul Departamentului de Informații al Organizației Mondiale Sioniste a evidențiat nevoia strategică de a fragmenta cât mai mult țările din Orientul Mijlociu prin exploatarea diferenţelor etnice şi religioase. El a propus extinderea acestui plan în Africa de Nord, acoperind Egiptul, Libia și Sudanul. În același an, un înalt oficial al Ministerului Apărării israelian, Y’ben Poret, declara: „nici astăzi și nici în trecut nu există sionism, nu există nici colonizare, nici stat evreiesc fără îndepărtarea tuturor arabilor, fără confiscarea pământului acestora.”

Dictatura militară cu fațadă civilă și pseudo-democratică care a impus apartheidul în Palestina ocupată de Israel, în care arabii sunt cetățeni de clasa a doua, care suferă în urma segregării și discriminării, sunt arestați arbitrar, torturați și executați, lipsiți de drepturi civile și politice și după cum se vede supuși  genocidului care a început la 7 octombrie 2023, au casele bombardate, nu are nicio diferență fundamentală față de fostul regim de apartheid din Africa de Sud sau fostul regim nazist din Germania. Statul Israel are însă un factor agravant: în timp ce nazismul a fost creat de imperialismul german, iar apartheid-ul a fost creat chiar de sud-africanii albi, Israelul a fost creat și este menținut până astăzi de întregul sistem imperialist global în ansamblu. Acest lucru îi face viața mai lungă decât viețile celui de-al Treilea Reich sau apartheidul Africii de Sud.

În ciuda faptului că este un agent agreat și împărtășit de puterile imperialiste ale lumii, există în mod clar o predominanță a imperialismului american asupra statului Israel. În practică, este al 51-lea stat al Statelor Unite ale Americii, luând în considerare toate investițiile economice și militare făcute de Washington din 1948 și, în special, din 1967, în Israel. Entitatea sionistă este absolut dependentă de finanțarea nord-americană și fără ea, ar putea înceta cu ușurință să mai existe dacă ar fi atacată în comun de statele arabe și islamice. Însuși guvernul israelian recunoaște oficial că este „o țară a imigranților”, populația sa crescând de aproape zece ori de la crearea sa.

Aproximativ trei sferturi dintre israelieni sunt evrei, jumătate dintre ei de origine europeană, americană sau sovietică. Este absolut comun să vezi oameni albi blonzi vorbind în engleză pe străzile din Tel Aviv, de exemplu. Acum, populația nativă a acestei regiuni, anume cea palestiniană, nu este nici albă, nici blondă și nici nu vorbește engleza.

Israelul este, fără nicio umbră de îndoială, o entitate colonială creată și guvernată artificial de imperialism, în special cel american, care folosește metode fasciste pentru a subjuga oamenii acelei regiuni a planetei. O altă dovadă în acest sens este impunitatea totală de care se bucură Israelul pe arena politică și diplomatică internațională, inclusiv în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, fiind imun la orice tip de sancțiune gravă chiar și după mai bine de șaptezeci de ani de dovezi care dovedesc numeroase încălcări ale drepturilor omului, cum ar fi genocidul, curățarea etnică, închisorile politice și execuțiile extrajudiciare în masă, adică tot ceea ce vedem că se desfășoară în Gaza între sfârșitul anului 2023 și începutul lui 2024, dar într-o formă mult amplificată.

Visul imperialismului occidental ar fi ca întregul Orient Mijlociu să devină un Eretz Israel, mai mult sau mai puțin așa cum a planificat elita sionistă, teritoriu care ar fi astfel complet sub controlul său, cu entitatea sionistă ca intermediar.

Fascismul este consecința naturală a „fazei superioare a capitalismului”, a imperialismului, așa cum a definit-o Vladimir Lenin. Este o nouă formă politică de dominație imperialistă, care a început să înlocuiască democrația parlamentară atunci când nu a putut stabiliza regimul și dominația burgheziei în diferite țări. Este subjugarea prin forța brută, și nu prin mecanisme liberal-democratice, a muncitorilor și oamenilor din propria țară și din străinătate, cu expansiunea imperialistă a țării în cauză. Această dominație este justificată pe baza mitologiei naționale, care produce și reproduce sentimente șovine și rasiste.

Sionismul, la rândul său, poate fi considerat ca un fascism adaptat la condițiile Orientului Mijlociu și la aspirațiile de dominare ale imperialismului anglo-american asupra acelei regiuni. La urma urmei, după cum se vede din descrierile cuprinse în acest articol și din realitatea apartheidului trăită de poporul palestinian în ultimii 75 de ani, caracteristicile sionismului sunt foarte asemănătoare cu cele ale fascismului tradițional, adaptate la timpurile actuale și locația geografică. Statul Israel a fost fabricat de imperialism și a încorporat mitologia sionistă în sistemul său educațional și în alte forme de reproducere a ideologiei oficiale, precum și-a transplantat și milițiile fasciste și metodele lor în forțele sale armate și de poliție.

Sionismul promovat de Israel este nimic altceva un imperialism fascist clar aplicat fără rușine și mai ales, cu impunitate, în Palestina.

https://strategic-culture.su/news/2024/03/06/why-the-state-of-israel-is-a-tool-of-western-colonial-domination-in-the-middle-east