Natacha Polony: „Macron are în vedere trupe în Ucraina: să ne trezim la realitate sau va fi război total”

Articol al Natachei Polony din 27 februarie 2024, publicat pe portalul www.marianne.net, tradus și adaptat de Călin Tudose

Când luăm în considerare trimiterea de trupe occidentale în Ucraina, când livrăm rachete cu rază lungă de acțiune a căror țintă poate fi doar Moscova, este cazul, dacă suntem încă într-o democrație, să spunem clar cetățenilor ce înseamnă asta, spune eseista Natacha Polony, Directorul Editorial al revistei Marianne.

Nu mai este vorba nici despre Emmanuel Macron și nici despre posturile sale schimonosite de mic lider viril. Nu mai este vorba nici măcar de Franța sau de slăbirea ei de către elitele oarbe și iresponsabile. Este o chestiune de a ști dacă vom fi de acord în mod colectiv să mergem ca niște somnambuli într-un real război. Un război pe care nimeni nu poate pretinde că îl va putea controla. Este o întrebare dacă suntem de acord să ne trimitem copiii să moară pentru că Statele Unite au insistat să înființeze baze militare la granițele Rusiei.

Să spunem că Rusia nu trebuie să câștige. Aici, teoretic, putem fi cu toții de acord dacă ne luăm după narativul găunos prin care suntem anunțați că Vladimir Putin a atacat integritatea Ucrainei, și să admitem că trebuie să-i sprijinim pe ucrainenii care luptă pentru țara lor. Dar să lăsam asta deocamdată.

Când ne gândim să trimitem trupe occidentale la sol, așa cum tocmai a făcut-o Emmanuel Macron pentru a face pe cowboy-ul într-un moment în care Statele Unite par să renunțe la poziția de șef cu gura mare, când livrăm rachete cu rază lungă de acțiune a căror țintă poate fi doar Moscova, trebuie, dacă suntem încă într-o democrație, să spunem clar cetățenilor ce înseamnă asta.

Acceptarea unui război inevitabil

În Europa și Statele Unite, mica și sinistra muzică a războiului se instalează. În Polonia sau Estonia, lecțiile istoriei explică o tendință războinică a cărei amploare este în mare măsură ignorată în Europa de Vest. În Germania, Olanda și Suedia, liderii politici nu se mulțumesc doar să afirme că trebuie să fim suficient de înarmați pentru a face față oricărei eventualități, dar se pare că tot aceiași lideri au uitat că nu trăiesc în vremurile în care în toată Europa tăia și spânzura armata romană condusă de Iulius Caesar. Ei instalează în cetățeni opinia în care războiul este inevitabil, așa că trebuie a fi acceptat. Și peste tot, ștafetele mișcării neoconservatoare americane isterizează mulțimile și lansează vânătoarea de „agenți străini”. Istoricii care peste un secol vor privi în urmă la această perioadă, vor fi șocați să vadă că delirul unui 1914 care a terminat prin a fi cu toții sfâșiați de război, este acum cu mult depășit. Pentru că suntem într-adevăr în ajunul unui nou 1914, și nu în 1939, așa cum încearcă să ne facă să credem propagandiștii. Iar curajul, în 1914, era de partea lui Jaurès, care a încercat să prevină catastrofa nebuniei războiului și a plătit această bravă inițiativă cu propria viață.

Cel mai disprețuitor este, fără îndoială, că aceștia care acum instigă la nenorocire sunt exact aceiași oameni care, timp de treizeci de ani, au dezarmat Europa apărând așa-zisul comerț liber care ne-a distrus toate forțele productive și ne-a făcut dependenți din punct de vedere energetic, alimentar, dependenți în domeniul digital și al apărării. Suntem departe de a  critica această Europă a dereglementării și a concurenței generalizate. Diviziunea globală a muncii a fost mare. Dar atunci, războiul dispăruse, aveam să facem comerț pentru că în Europa era pace. Pur și simplu interveneam în orice altă parte a lumii pentru a exporta modelul nostru de democrație… și bineînțeles, interesele economice americane.

Astăzi, fără nici cea mai mică rușine, aceiași oameni susțin că trebuie să înarmam Europa, să intrăm într-o „economie de război” pentru că Statele Unite, dacă ar fi ales Donald Trump, ar exista riscul ca SUA să nu mai fie interesată de Europa. Unul ca Raphaël Glucksmann, întruchiparea acestei noi versiuni a neoconservatorismului, vorbește despre „arhitectura securității în Europa”, acest termen care a desemnat cândva încercarea lui Nicolas Sarkozy și a Angelei Merkel de a ancora Rusia în Europa pentru o prietenie pe termen lung, pentru energie ieftină, pentru prevenirea creșterii tensiunilor, încercare torpilată la toate nivelurile de SUA și de agenții lor din Uniunea Europeană.

Iar acum, exact în romanul 1984 al lui George Orwell, suntem forțați să acceptăm că „securitatea” desemnează în fapt războiul în  Europa, Europa fiind doar un proxy, extins din Uraina, pentru Statele Unite.

The New York Times a publicat pe 25 februarie o investigație fascinantă descriind modul în care, din 2014, CIA a stabilit 12 baze secrete în Ucraina și a instruit serviciile ucrainene pentru a spiona Rusia la scară largă. Aflăm că ucrainenii au depășit de mai multe ori liniile roșii stabilite de mentorii lor și au organizat asasinate țintite împotriva liderilor ruși sau a separatiștilor. Descoperim că acest personal american în mod evident nu a fost evacuat la începutul războiului, ci continuă să opereze pe teritoriul ucrainean și că, aceștia, chiar dacă „nu apasă pe trăgaci”, „ajustează tirul”.

Știam asta, desigur. Ne amintim de summitul NATO din 2008, în care americanii, împotriva lui Nicolas Sarkozy și a Angelei Merkel, au vrut să integreze Georgia și Ucraina cu orice preț pentru a arăta Rusiei că este încercuită. Ne amintim de documentarul lui Paul Moreira despre lovitura de stat Maidan, care a arătat cum într-o întâlnire de la Kiev în 2016, șeful CIA a asigurat că americanii sunt în „linia întâi”. Dar nu ar trebui să spunem toate aceste lucruri fără a fi apoi definiți ca fiind teoreticieni ai conspirației și susținători al lui Putin. Astăzi, The New York Times  descrie toate aceste lucruri pentru că acum este vorba despre a-i convinge pe americani că, spre deosebire de ceea ce le spun aleșii republicani care refuză să voteze pentru bani și armament către Ucraina, acest război este într-adevăr al lor.

Spre deosebire de ceea ce a susținut în 2022, Emmanuel Macron pare să nu mai vrea să facă presiuni pentru negocieri. Neoconservatorii americani și europeni nu vor o pace negociată. Deocamdată, trebuie să luptăm „până la ultimul ucrainean”. Si după? Concret, unde vor să ne ducă?

În această perioadă în care Occidentul demonstrează restului lumii cu un cinism iresponsabil că dreptul internațional este doar un instrument de dominare cu geometrie variabilă și cu riscul de a distruge în final orice formă de colaborare reglementată internațional, iluziile dispar și înțelegem că toți cei care promovează moartea sunt pur și simplu, niște criminali.