Cum va arăta lumea după o catastrofă nucleară? Este bunkerul o scăpare? Ioan Petru Culianu, discipolul lui Eliade, și-a imaginat scenariul post-apocaliptic

„În epoca fuziunii nucleare, Lester Holiatov era unul dintre produsele cele mai celebre lansate de publicitatea Hyperboreei pentru a-şi menţine creditul pe piaţa mondială. Fiu al lui Igor Holiatov şi al Hertei Beyer, amîndoi aleşi să facă parte din echipajul navei Hesperus, Lester studiase dreptul şi matema-ticile, dar se distinsese de timpuriu nu prin calităţi ştiinţifice, ci prin prestanţa personală. înalt, atletic, mereu bronzat, era încarnarea desăvîrşirii din cap pînă în picioare. Dacă cineva ar fi dorit să înveţe ce şi cum trebuie să spună în orice împrejurare, ce şi cum trebuie să poarte, unde şi cînd trebuie să apară, cum să se prezinte pentru a da de înţeles că ştie, poate şi valorează mult mai mult decît în realitate, acela ar fi trebuit să-l ia ca model pe play-boy-ul Lester Holiatov. Emana dintr-însul atîta satisfacţie şi încredere de sine, atîta farmec personal, încît avea succes la orice categorie de fiinţe cunoscute prin încăpăţî-narea cu care rezistau tentativelor de seducere. Un director de bancă i-ar fi pus bucuros la picioare un credit de zece milioane de dolari, o fecioară ar fi fost onorată să-i încredinţeze totul şi ceva pe deasupra, chiar şi un cîine de pază i s-ar fi gudurat în scurt timp la picioare.

Trebuie spus că acest simbol al desăvîrşirii şi chintesenţă a spiritului hyperboreean şi-a exploatat la maximum darurile naturale pe care le poseda, ca să nu mai vorbim de toate acelea pe care nu le poseda. După terminarea studiilor, devenise unul dintre apărătorii intereselor juridice ale Hyperboreei, ocupaţie însă numai de faţadă; în realitate, avocatul Holiatov era agent secret. Deoarece în acele timpuri mijlocul de schimb era banul şi orice se putea plăti, Holiatov a întrerupt în mod înţelept o relaţie pasionată şi binecunoscută publicului cu o stea a muzicii rock, pentru a o lua în căsătorie pe fata arhimiliardarului grec Magalopoulos, omul cel mai bogat al secolului XXIV.

În curînd, fericirea – deja considerabilă – a căminului Holiatov a sporit prin naşterea a doi gemeni, Pete şi Pat. în anul 2382, la decolarea navei Hesperus, toate staţiile de televiziune transmiseseră imaginea bunicului Holiatov care-şi lua un duios rămas-bun de la nepoţeii săi, ajunşi acum la vîrsta de 3 ani, urîndu-le să-l urmeze nu după mult timp în cîmpiile fecunde ale planetei Venus.

Orice persoană de bun simţ ar putea conchide că, dintre cele 29 de bilioane de fiinţe umane care încărcau scoarţa globului, Lester Holiatov era printre cele mai puţin îndreptăţite să dorească modificarea situaţiei sale personale şi a umanităţii în general (cum ar fi putut cere ca lucrurile să meargă mai bine pentru el decît mergeau?).

O astfel de judecată superficială nu ar ţine seama de adînca influenţă a spiritului hyperboreean asupra acestui individ înzestrat cu toate harurile publice, dar cu mai puţine haruri private. Holiatov era profund cinic, dresat să-şi stăpînească emoţiile şi să-şi mascheze cruzimea sub zîmbete seducătoare, incapabil de gesturi dezinteresate, incapabil de vreo altă afecţiune în afară de aceea pentru propria sa persoană şi destinul ei privilegiat. Ar fi fost în stare de orice acţiune, oricît de josnică, fără cea mai mică remuşcare, cu condiţia ca aceasta să nu-i ştirbească nimic din imaginea publică. Ar fi îndeplinit fără scrupule orice misiune, fie şi eliminarea întregii specii umane, convins fiind că unicul exemplar din ea demn să vadă lumina zilei era el însuşi. Pentru a-i ştirbi originalitatea, această ultimă idee i-o furaseră nişte oameni mult mai puternici, iar în momentul decolării navei Hesperus, agentul secret Holiatov, care fîlfîia conştiincios din batista imaculată, în incinta rezervată publicului, avea deja o vagă bănuială în privinţa viitorului. Frecventînd numai cercuri înalte, prieten intim cu preşedintele Hyperboreei (şi cu trei dintre secretarele sale), Lester observase anumite mişcări ciudate a căror explicaţie nu putea fi decît pregătirea pentru „soluţia finală”. Concluzia la care duceau deducţiile sale, departe de a-l umple de teroare, îi stîrnea o deosebită satisfacţie. El personal avea toate motivele să creadă că nu va face parte dintre victime. Cît le priveşte pe acestea din urmă, ele erau fiinţe aduse în mod iresponsabil la lumina zilei, pentru a o întuneca prin numărul, vanitatea şi pretenţiile lor. Grădina lui Dumnezeu fusese iremediabil infestată şi unicul remediu era curăţirea ei radicală.

Ca toţi hyperboreenii, agentul Holiatov citise primul volum din operele alese ale lui Lobett şi Vinogradov şi ştia că viitorul va fi al Libertăţii fără efort, era fericirii lipsite de emoţiona-litate, absolut raţională, perfectă. Or, el însuşi se considera deja un exemplar superior, futurist, capabil de a-şi controla afectele atît cît îi stă unui om în putinţă. între el şi majoritatea zdrobitoare a fiinţelor care pretindeau că fac parte din aceeaşi specie cu el, se căsca o prăpastie fără fund. Din momentul în care avu certitudinea că hoardele de pe malul celălalt al hăului vor fi eliminate (aceasta se întîmpla prin luna octombrie a anului 2383), Holiatov îşi schimbă atitudinea faţă de soţia sa. Ida reprezentase pentru el un simplu mijloc de a obţine maximumul care se putea dobîndi, cu ajutorul banului, în epoca fuziu-nii nucleare. în perspectiva unei societăţi noi, înalt selective, banul nu mai avea de jucat un rol hotărîtor. O dată cu această constatare, Holiatov îşi dădu la iveală o parte considerabilă din dispreţul pe care-l nutrise dintotdeauna faţă de Ida, dar, din prudenţă, se feri de o ruptură totală. Setea lui de viaţă se manifestă însă în acea perioadă cu toată intensitatea, întrucît norocosul agent, chiar dacă nu-şi iubea semenii, voia să mai profite încă de existenţa lor efemeră. Ca un preludiu la ce avea să urmeze, Holiatov se eliberă în acele ultime luni de toate temerile, pur juridice, pe care le avusese în trecut şi îşi făcu o distracţie nu numai din seducţie, ci şi din crimă.

Dacă ar fi putut scruta minţile celor care pregăteau însănătoşirea Pămîntului, ar fi avut mai puţine motive de bucurie. în ciuda faptului că era considerat o persoană fără nici o însemnătate, Lester fu totuşi selecţionat printre supravieţuitori dintr-un singur motiv : era fiul a doi membri din expediţia Hesperus. Or, organizatorii hyperboreeni ai curăţeniei radicale nutreau multe dubii în legătură cu intenţiile unor participanţi la excursia cosmică. Adam Craig nu avea nici o încredere în fiul său şi cu atît mai puţin în Dennis Horton, personaj-cheie al acelor evenimente. De aceea un exemplar genetic de felul lui Lester avea să poată fi folosit la timpul său – socoteală care se dovedi, de altfel, exactă.

Din cauza aceloraşi temeri cu privire la planurile lui Horton şi ale lui Jordan Craig, a fost construit în mare secret un adăpost antiatomic într-o insulă muntoasă a Oceanului Pacific, cu o capacitate de cincisprezece mii de locuri. Acest oraş subteran urma să fie inaugurat în ziua de 13 ianuarie 2384. Numai cinci mii de hyperboreeni primiră invitaţii pentru această ceremonie, bărbaţi şi femei în mod egal, dar nu familiile lor. Erau rugaţi să ţină evenimentul strict secret chiar faţă de colegii lor, pentru a nu jigni persoanele excluse. La predarea invitaţiei, aveau să primească un bilet de avion cu care urmau să se îmbarce în ziua de 11 ianuarie pentru o destinaţie necunoscută. Transportaţi apoi cu un vapor pînă la portul insulei, aveau să aştepte pînă a doua zi după prînz sosirea lui Adam Craig, însoţit de preşedinţii mai multor state. Cei cinci mii de hyperboreeni care aveau onoarea de a lua parte la eveniment ignorau, cu toţii, că în fond valoarea acelei invitaţii era mult mai mult decît socială. Cei care s-au sustras, preferind să rămînă în Hyperboreea, au avut, de altfel, toate motivele de a se căi. Doi dintre aceştia ar fi dorit să fie Damian şi Guillaume, dar amîndoi fuseseră escortaţi la avion de o gardă. Alţii, pesemne dispensabili, nu avură acest privilegiu.

Lester Holiatov era printre puţinii care bănuiau întrucîtva că jocul avea o miză mult mai mare decît în aparenţă; după măsura militară care le fusese aplicată, Damian – şi, mai puţin, prietenul său – avură şi ei unele nedumeriri. Toţi ceilalţi se pregătiseră însă pentru o călătorie de două-trei zile şi regretau, în general, că-şi părăsesc familiile. La bordul avioanelor nu domni la început mare veselie, dar peste puţin o vorbărie generală animă întreaga masă de savanţi în vacanţă.

Lester îşi luase rămas-bun mai cald ca de obicei de la Ida şi de la gemeni. Desigur, nu putea garanta că intuiţiile sale nu dau greş, dar ceva îl avertiza că-i vede pentru ultima oară. Nu simţea nici părere de rău, nici remuşcări. în acel moment nutrea numai o vagă idee despre ce ar fi trebuit să se întîmple. în avion întîlni o fiinţă fermecătoare în preajma căreia uită şi trecutul şi viitorul, pentru a se concentra exclusiv asupra unei tactici de seducţie care-i monopoliza atenţia în prezent.

Adăpostul era construit sub baza militară a mai multor state, dar înăuntrul lui se aflau numai agenţi ai securităţii hyperboreene. Sub această protecţie, toţi oaspeţii se instalară în locuinţele care le fuseseră desemnate (în prima noapte, Lester îşi permise o mică licenţă). Dimineaţa, agentul secret încercă să ia legătura prin videofon cu familia sa, dar linia era ocupată. Se vede că fiecare dintre invitaţi avusese aceeaşi idee. în cele din urmă, reuşi, vreme de cinci minute, să spună cîteva drăgălăşenii tuturor membrilor familiei, inclusiv cîinelui Pollock. După această trecere în revistă, se reîntoarse la ocupaţiile sale cu şi aiai mare entuziasm. în jurul prînzului, cînd jurnalul de televiziune comunică explozia unei centrale nucleare, Lester devenise sufletul unui grup foarte animat de tinere (acesta era un simplu mod de a le descrie aparenţa) care se întreceau într-un joc stupid, constînd în aruncarea unui cerc pe un băţ. Competiţia îi permitea agentului să-şi studieze atent viitoarele victime şi să lucreze concomitent pe terenuri multiple. Ştirea televizată nu strică nimănui apetitul, întrucît astfel de lucruri se mai întîmplaseră şi în trecut, iar consecinţele lor fuseseră strict locale. Abia la orele două, cînd se declară starea de alarmă galbenă, sportivele îl părăsiră în grabă, pentru a se îngrămădi în jurul aparatelor de televiziune. Numai cucerirea sa din ziua trecută îi mai rămase o vreme în preajmă, apoi se depărta şi ea pentru a afla că Oceanul Atlantic începuse să fiarbă şi, pe alocuri, invadase deja coastele, producînd daune considerabile. La ora trei, cînd însuşi preşedintele Adam Craig le aduse vestea alarmei roşii, Lester pătrunse şi el, relaxat şi sceptic, într-unui din grupurile de oameni care vociferau speriaţi. Preşedintele îi invită să „strîngă rîndurile”, expresie care lui Lester i se păru comică. Mai concret însă, fură invitaţi să închidă ermetic uşile adăpostului.

Apoi agentul, din ce în ce mai puţin stăpîn pe sine, urmări pas cu pas un dublu spectacol: de o parte, progresiunea catastrofei, de cealaltă, reacţiile necontrolate ale colegilor, care atinseră după scurtă vreme paroxismul. în această împrejurare, Lester experimentă pentru prima dată, pe propria sa piele, limitele condiţiei umane.

Pe măsură ce apa clocotită invada coastele, din interiorul continentelor uragane sălbatice îngreuiau considerabil încercările de evacuare a populaţiei. Prinse de masa în ebuliţiune, la care se adăuga apa provenită din topirea calotei polare, vieţuitoarele se zbăteau o clipă, apoi cadavrele lor se umflau, crăpau, iar prin coliziunea cu alte obiecte sau prin însuşi impactul valurilor carnea li se dezlipea, dezgolind ici şi colo oasele albe. Păsările se prăbuşeau din zbor, izbite de căldura vaporilor care uneori se condensau imediat, întorcîndu-se apoi în oceane sub forma unei ploi fierbinţi. în curînd acest feno-men începu să se propage şi asupra Oceanului Pacific. Era greu să mai înţelegi ceva printre strigătele şi gesturile absurde de disperare ale celorlalţi. Totuşi la un moment dat răzbătu pînă la ei vestea că soldaţii de afară cer să pătrundă în adăpost, încercară să-i urmărească prin camerele de televiziune instalate pe insulă pentru primirea înalţilor oaspeţi, dar operaţia se dovedi imposibilă chiar pentru scurtul timp în care apa şi vîntul nu le scoseseră încă din funcţiune, din cauza atmosferei saturate de abur. în adăpost se ridicară voci care cereau primirea neîntîrziată a soldaţilor. Ofiţerul de sex feminin Demeter Dimitriou comunică însă că, din cauza unei defecţiuni tehnice pe care computerul nu reuşeşte s-o localizeze, mecanismele uşilor sînt complet blocate. Or, în momentul în care, o dată eliminată defecţiunea, uşile ar fi putut fi deschise, insula fusese acoperită aproape în întregime de apa fierbinte, iar din soldaţi nu mai era nimic de salvat. Antena de televiziune, situată în vîrful muntelui, continua să transmită ştiri catastrofale din toată lumea, întrerupte foarte des de căderea, una cîte una, a staţiilor locale de transmisie. Cu urlete de disperare şi scene patetice, supravieţuitorii şocaţi asistau la dispariţia în aburi a Hyperboreei. Pe undele nimicitoare se zăreau cînd şi cînd fiinţe neidentificabile, mai mari ori mai mici, cu porţiuni din schelet descoperite. Din adăpostul ermetic al preşedintelui Statelor Unite, Adam Craig avu timp să anunţe patetic sfîrşitul umanităţii, pînă ce legătura se întrerupse.

La un moment dat, agentul Holiatov încetă să mai înregistreze ştirile. Un fel de ceaţă i se aşezase pe urechi, astfel încît privea forfota <§in jur fără să audă nimic. Oamenii se rostogoleau pe jos, cu gurile larg deschise, încercînd să tragă cît mai mult aer în torace ; unii vomitau în convulsii. Alţii, mai fericiţi, rămăseseră imobili, chirciţi la pămînt într-o poziţie embrionară. Fermecătoarea sa cucerire de ieri îşi clătina capul ritmic, şoptind mereu ceva. Şedea pe jos, într-o baltă murdară, strîngîndu-şi genunchii cu braţele. îngreţoşat, Lester voi totuşi s-o ajute să se ridice, dar nu reuşi să facă nici o mişcare. Era blocat de membrele rigide ale unui coleg fără cunoştinţă şi, mai mult decît atît, de o paralizie nemaicunoscută a propriei sale voinţe.

în timp ce-şi vedea tovarăşii ca prin vis, urmărindu-le actele de disperare distructivă şi autodistructivă, agentul secret Holiatov reuşi să se retragă într-un colţ, dîrdîind ca de friguri, în faţa ochilor săi se înfiripă atunci un fel de vis, care-l urmări constant, de-a lungul miilor de ani, înaintea fiecărei treziri: soţia sa Ida, cu carnea desfăcută de pe coaste, încearcă să-i apuce de mîini pe gemenii Pete şi Pat. Dar braţele lor se desprind de corpuri şi cei doi încep să rîdă nebuneşte, în timp ce carnea lor fierbe, apoi se cojeşte încet, în şuviţe, de pe cranii, dezvelindu-le dinţii descleştaţi într-un hohot imperturbabil.

Lester Holiatov uitase că omul e condiţionat, trăieşte în limitele principiului psihologic al compensaţiei: orice exces din partea conştiinţei produce o reacţie de sens contrar din partea inconştientului. Fusese rece, calculat, cinic, lipsit de compasiune, îşi detestase semenii, crezuse sincer că eliminarea lor nu înseamnă nici o pagubă pentru nimeni. Inconştientul său avea să se răzbune din plin, torturîndu-l de-a lungul secolelor cu fantasma neîndurătoare a acelui vis.”

Ioan Petru Culianu, „Hesperus”, cap. XII: Portretul unui hyperboreean. Puteți comanda cartea aici.