Noi comentarii despre riscul nuclear. Opinia lui Chiazna

Un articol publicat de G. Chiazna inițial pe Chiazna.ro

Cred că ultimul articol serios despre nucleare este acesta: THE DAY AFTER ŞI CUM VA FI ACUM (NOIEMBRIE 2023). Mai am câteva înainte pe larg, dar voi relua mare parte din idei. Noile comentarii sunt inspirate din interviul foarte interesant al lui Lex care, deşi o bună perioadă îl desconsideram, recent apreciez cel puţin frecvenţa cu care aduce nume mari şi subiecte tari:

Annie Jacobsen scrie multe cărţi pe subiecte fierbinţi legate de “secrete”: războiul nuclear (carte din anul acesta), OZN-uri, servicii secrete etc. Evident că știe să își facă marketing la carte dar, spre deosebire de alți scriitori, interviul a fost onest şi deschis, în sensul că autoarea a spus tot ce știa, fără să trimită ascultătorii la carte pentru “mai multe detalii”. Rareori întâlnim asemenea deschidere şi Lex a avut treabă foarte uşoară, punând câteva întrebări triviale pe ici, pe colo, care nici măcar nu au venit cu ceva nou sau ceva interesant. Dar, la ce a spus şi cât a spus Annie Jacobsen în acest interviu, nici nu mai contează dacă Lex s-a comportat de obicei ca un bot de chat fără idei prea originale. Însă, repet, nici nu are nevoie, deoarece calitatea persoanelor aduse compensează lipsa măcar a coerenței şi a prezentei intervievatorului.

Încep, însă, cu o mică paranteză despre riscurile existențiale pentru România, deoarece nu mai am chef de un nou articol ci înfig aici şi un sumar a ce trebuia să fie un alt articol dedicat. Așadar, trăim următoarele riscuri existențiale pentru România:

1. distrugerea totală în urma unui război nuclear – aici e un risc derivat din simplul fapt că existăm, deşi evident că avem vina la pachet cu întreaga omenire dacă așa ceva se va întâmpla
2. distrugerea totală în urma unui război convențional UE-Rusia; chiar dacă nu se va ajunge la nucleare, este predictibil că, convențional, Rusia va câștiga şi că România va fi folosită ca monedă de schimb; rușii au nevoie de noi ca să înfigă o falangă în spațiul fost-sovietic şi să își consolideze deja flancurile pe care le au: Serbia şi Ungaria; foarte probabil, noi vom intra la pachet cu Bulgaria;
3. transformarea țării într-o bază SUA în cazul unei victorii convenționale a NATO vs Rusia; chiar dacă fie UE, fie NATO vor învinge convențional în Ucraina să zicem, deoarece dacă trec de Ucraina este clar război nuclear, riscul pentru noi va fi ca toată România să fie o ditamai bază şi toată societatea să fie subordonată intereselor americane, fără democrație, fără dezvoltare, fără autonomie; ocupația americană va fi similară invaziei sovietice post-ww2.

Prea mult nu mai zic despre această paranteză, decât că vina pentru starea actuală este una comună şi tine de toleranța şi participarea poporului la o clasă conducătoare coruptă, fără moralitate, fără credință, fără cele mai mici sentimente naționaliste. Deoarece nu ne-am iubit tara, ci doar postul de sclav la buget, unde am supt o ţâţă, fie cei tineri, fie cei bătrâni care, pentru iluziile unor pensii mărite, votează cu picioarele, am ajuns ca să ne pierdem țara. O vom pierde şi vom avea un viitor de colonie subdezvoltată, care va mai trece şi printr-un război. Dar, oricum, economia noastră arată ca trecută prin război, deci mare lucru, cu excepția numărului mare de morți şi a eventualelor devastări ale bombardamentelor, nu va fi diferit.

O putere nucleară poate pierde un război convențional

Toată sforțarea recentă a europenilor are ca principiu ideologic această idee, că războiul nuclear este atât de nasol încât Rusia nu va îndrăzni să lanseze o nucleară deoarece ar risca declanșarea acestuia. Prin urmare, Rusia va fi nevoită să lupte convențional. Prin urmare, UE poate să câștige.

După mine, Macron nu dorește nici măcar să câștige, ci doar execută ordinele americanilor de a încerca, prin aceste amenințări şi mișcări de trupe, să amâne ocuparea totală a Ucrainei în urma colapsului de pe front. Amânarea trebuie făcută până după alegerile din SUA deoarece eliberarea de noi fonduri pentru Ucraina din partea SUA pune mari probleme electorale democraților. De aceea şi lasă democrații migranţii să intre, în speranța că îi vor folosi la vot. De aceea şi Macron a declarat că, dacă trimite trupe, acestea nu vor lupta în prima linie. Are sens acest fapt şi, dacă ținem cont de faptul că un soldat din prima linie e susținut în spate de alți 5-6 soldați, cum declara un general în rezervă la Tucă Show, cu siguranță că Ucraina ar avea nevoie de trupe în spate care să lucreze la logistică, la mentenanță echipamente, la construit tranșee, la făcut poliție militară etc. Dar simpla prezență a unor trupe străine în Ucraina, chiar nesemnificative numeric, ar da un boost motivației şi sentimentului de disperare actual din Ucraina, unde au murit atât de mulți încât nimeni nu mai are chef să lupte, nu mai găsește un rost dintr-o eventuală victorie.

Dacă tu ești bătrân de 50 de ani şi ți-a murit copilul de 20 în război, mai ai chef să lupți? Pentru ce? Dacă tu ai 16 ani şi ți-a murit fratele de 25 de ani în război, mai ai chef să lupți? Principalul factor care dă problema mobilizării generale în Ucraina, care încă nu a fost realizată, este numărul mare de morți şi darea pe față a faptului că șefii militari folosesc soldații de rând pe post de carne de tun, trimițându-i în misiuni imposibile şi punându-i să lupte până la ultimul, lăsându-i în cele din urmă pe front să cadă victime rușilor, care vedem cum tratează “teroriștii”.

Deci, în rezumat, există ideea că, dacă există suficientă presiune convențională, o putere militară poate pierde un război, fără a apela la nucleare. Este dat exemplul SUA cu Vietnamul. Paralela este total ilogică deoarece SUA nu avea opțiunea folosirii nuclearei deoarece nu ar fi ajutat la nimic. Ce putea să facă SUA, să distrugă total Vietnamul? Ar fi ajutat asta la scopul inițial al opoziției în fața expansiunii comunismului? Cu ce? Pe de altă parte, SUA nu era deloc amenințată. Când a existat amenințarea cu rachete plasate în Cuba, SUA a amenințat că va ataca navele rusești care le-ar transporta. Astfel, s-a ajuns la negocieri şi puterea “invadatoare”, adică URSS, a dat înapoi. Acum situația e complet diferită. Rusia este amenințată total prin ocuparea Ucrainei de către NATO şi ce s-a întâmplat de la declanșarea războiului până acum a fost consolidarea opiniei în rândul poporului rus că acest război nu este doar unul de “reîntregire” a teritoriilor şi recuperare a vetrei istorice a Rusiei, ci este unul de apărare împotriva expansiunii Vestului care plănuia să bage nuclearele în coasta rușilor.

Deci, dacă trebuie făcută o paralelă, aceasta trebuie făcută cu Cuba, nu cu Vietnamul sau cu Koreea. Koreea de Sud este dat ca exemplu de rezistență împotriva “răului” după intervenția americanilor. Deseori, mai ales la începutul războiului, propaganda ucraineană dădea ca exemplu faptul că soldații ruși au luptat pe avioanele nord-coreenilor direct în conflict cu soldații americani şi uite că nu s-a ajuns la război nuclear! Dar, din nou, se omite faptul că nici o putere nucleară nu a avut vreun risc existențial în războiul din Koreea.

Arsenalul nuclear

Mai întâi, trebuie să facem un scurt rezumat al arsenalului nuclear. SUA are 400 de silozuri de unde pot fi lansate aproximativ 1600 de rachete intercontinentale ICBM. Dar SUA are o triadă de opțiuni, oficial. Adică: 1) ICBM-uri lansate din silozuri subterane; 2) submarine care lansează rachete nucleare (unele cu același potențial de distanță ca ICBM-urile deși nu știm efectiv ce dotări au aceste submarine, ele putând fi modernizate mult mai facil ca silozurile) 3) bombardiere cu rachete nucleare care pot transporta, însă, un număr limitat şi într-o perioadă mult mai mare decât celelalte sisteme.

De cealaltă parte, la ruși, pe lângă aceste 3 tipuri de nucleare, mai există lansatoare mobile care, însă, după părerea mea, nu mai sunt multe funcționale deoarece avantajul competitiv al acestora s-a cam pierdut. Inițial, aceste lansatoare mobile erau folosite deoarece silozurile sunt teoretic expuse monitorizării din satelit şi pot fi anihilate. Dar lansatoarele mobile pot fi mutate ca niște piese mobile pe o hartă imensă şi locația lor, necunoscută. Mai concret, acestea pot fi produse, staționate şi servisate în munți, în locații sigure, ferite de eventuale bombardamente, eventual secrete, de unde pot să iasă şi să meargă pe o anumită rază, de unde să lanseze nuclearele. Cum Rusia este mare, ele au fost gândite ca un avantaj strategic al rușilor în urma sforțării cu găsirea unei soluții la “războiul stelelor”.

Războiul stelelor în sine necesită să spunem câteva vorbe. După ce americanii au câștigat cursa spațiului, au plasat sateliți care urmăreau non-stop ce fac rușii. De aceea, bazele de lansare erau cunoscute şi nu se puteau construi altele noi deoarece fotografiile din sateliți puteau ușor identifica aceste baze. Rușii au găsit natural soluția unor lansatoare mobile, imense, evident, din cauza mărimii rachetelor nucleare, care au nevoie de mult combustibil pentru a parcurge cei 4-5000 de km.

În ziua de astăzi, însă, sateliții pot urmări în timp real orice şi, chiar dacă mobilitatea oferă un anume avantaj acestor lansatoare, cum existența şi locația lor nu mai poate fi ascunsă sateliților, raportul cost-beneficiu nu mai rentează şi, probabil, Rusia mai are doar asset-urile moștenite, neinvestind noi fonduri în alte astfel de lansatoare.

Ca timp de la lansare până la țintă, durata este de aproximativ 25 de minute. Pentru ICBM-uri. Pentru rachetele lansate din submarine, este mult mai mică, depinde de unde sunt acestea ascunse. SUA au descoperit submarine inamice (rusești sau chinezești) la 200km de coasta de est. Cum distanța este mult mai mică, vă dați seama că şi timpul de la lansare până la atac este infim, de sub 5 minute.

Singura constrângere a submarinelor este costul mare de administrare. De aceea, ele sunt şi denumite “strategice” şi, în planurile de război nuclear, sunt considerate ca făcând parte din al 2-lea val. Adică, după ce, în primul val, nuclearele țintesc complet obiectivele cele mai importante ale inamicului, în al 2-lea val, lansarea se va face după analizarea succesului primului val, pentru acele obiective care au scăpat.

Există, evident, o ierarhie a obiectivelor şi acestea ar necesita un articol întreg de discutat. SUA, de exemplu, are 3 locații de bunkere importante. Le spunem bunkere deşi, practic, ele sunt orașe subterane cu dimensiuni imense. Unul este sub Pentagon, unde au loc, în caz de război nuclear, toate operațiunile de administrare a statului. Altul este în Munţii Cheyenne în Wyoming, unde este sediul Norad şi unde s-a săpat de decenii, existând chiar filmări cu aceste orașe subterane şi altul, tot în munți în nord, unde este sediul de comandă şi control pentru armată şi de unde va fi condusă SUA după război.

Deci, oricare dintre aceste locații pot fi considerate ținte principale pentru ruși, de aceea submarinele rușilor vor lansa abia după primul val, în caz că aceste locații vor scăpa în primul val. Similar, şi americanii plănuiesc să păstreze submarinele pentru a lovi locații vitale după ce primul val se va fi terminat.

Un alt rol pe care îl pot avea submarinele este de lovire preemtivă neanunțată a unei locații extrem de importante, ca alternativă la primul val. Dar este greu de explicat rolul de “strategic” al submarinelor nucleare. Acestea pot fi folosite cu numeroase scopuri în numeroase situații. De exemplu, chinezii au “scos capul” unui submarin nuclear lângă coasta de est a SUA pentru a demonstra că pot să treacă neobservați. Depistarea submarinelor este încă imposibilă şi tine de noroc.

Cum eficiența lansării ICBM-urilor este necunoscută, atât cu privire la capacitățile proprii, cât şi ale inamicului, deoarece submarinele sunt teoretic high-tech inclusiv ca personal, ele sunt soluția de backup pentru lovituri sub centură în caz de probleme majore în primul val.

M-am luat dus de val şi am intrat deja în război fără a termina capitolul arsenalului. A mai rămas de menționat sistemul de monitorizare şi apărare: ambele puteri au sateliți care urmăresc lansarea unei nucleare. Pe baza amprentei unei rachete intercontinentale, deoarece se emite multă căldură, fie prin observare în infraroşu, fie pe amprente electromagnetice înregistrate în timp sau modelate, sateliții depistează lansarea şi încep calculele traiectoriei. În general, tradițional, ICBM-urile au traiectorie liniară, deci se poate calcula ușor o eventuală țintă, în vederea tentativei de interceptare. Dar, pentru a termina cu capitolul detecției, americanii se laudă că stau mai bine ca rușii la detecția din satelit. Cu toate acestea, pe lângă satelit, pentru a confirma lansarea, se folosește şi un alt radar pentru a evita riscul unei confuzii. Radarul este fie unul fix, dacă e posibil, fie unul mobil sub forma acelor avioane AWAKS (Airborne early warning and control). SUA au în jur de 30 de astfel de avioane. Alternativ, se pot lansa fightere cu radar pe ele în proximitatea posibilă a lansării pentru a valida observația.

Deci, depistarea lansării de nucleare este vitală deoarece primul val poate anihila complet puterea de răspuns. Prin urmare, dacă rușii, de exemplu, lansează, fie doar o singură rachetă, americanii trebuie să răspundă deoarece această lansare poate fi fatală. Chiar dacă lansarea este una singură, combinată cu lansări de pe submarinele strategice şi combinată cu eventuale alte lansări neobservate (deoarece orice sistem de monitorizare nu poate fi perfect şi o observație poate avea în spate 3 rateuri sau 30), este vital răspunsul rapid.

Dar, deoarece un răspuns necugetat poate fi, de asemenea, fatal şi observația poate fi eronată, protocolul prevede ca un radar terestru să confirme observația rachetei pentru a corobora datele şi a lua o decizie bazată pe informații cât mai certe.

Am menționat că sateliții pot observa lansarea în infraroșu. Evident, există şi posibilități limitate de observații vizuale, dacă condițiile meteo permit. Dar, declarativ, protocoalele prevăd ca, la depistarea lansării prin amprentă de infraroșu, președintele să fie pus în alertă, acea valiză cu butonul nuclear deschisă, președintele pregătit şi se așteaptă confirmarea şi, eventual, alte observații. Dacă confirmarea este dată, președintele apasă pe buton şi decide primele ținte, în funcție de lansare. Evident, dacă, de exemplu, e un război India – Pakistan şi lansarea are loc din India, iar observațiile concluzionează că ținta este Pakistanul, nu știu dacă decizia va fi de lansat un prim val complet de sute de rachete către ruși. De aia este acest proces de observare, alertare, confirmare şi decizie.

Mai greu este însă de reacționat dacă lansarea are loc din submarine, așa cum am zis, care se pot afla în proximitatea țintelor şi pot să aibă ca obiective anumite puncte-cheie cu rol în inhibarea capacității de reacție. Dar, cum oricât de multe puncte-cheie ar distruge rușii (invers valabil), americanii au alte resurse, la fel de fatale, acest echilibru de forțe a dus la nefolosirea până acum a nuclearelor.

Pe lângă submarine, mai nou avem rachete hypersonice cu focoase nucleare. Deși capacitatea de transport e limitată, avantajul acestor rachete este viteza şi faptul că nu pot fi date jos deoarece își pot modifica traiectoria. Atât americanii, cât şi rușii au aceste rachete, deși americanii încearcă să joace puțin teatru simulând unele eșecuri. Care însă pot fi adevărate, nu știm noi 100%. Hypersonicele nucleare pot, însă, doar trage o înțepătură deoarece, deși nu pot fi date jos (decât cu laser), ele nu pot căra prea multă muniție. Dar, ele sunt o alternativă economică la submarine care, pe lângă capitalul uman consumat raportat la puterea de distrugere, menținerea unei flote relevante este imposibil de realizat. Asta în comparație cu un arsenal de hypersonice care nu costă foarte mult, sunt ușor de păstrat, ușor de produs, ușor de lansat. Repet, comparat cost-performanță cu submarinele. Acestea nu neagă şi nu fac obosolete submarinele, deoarece submarinele oferă elementul-surpriză şi proximitatea față de țintă, plus mobilitatea maximă datorită elementului stealth.

În final, de departe, cele mai noi şi mai importante capacități sunt nuclearele din sateliți. Din păcate, prea mult nu avem ce să spunem la acest capitol. Evident că lansarea din sateliți a nuclearelor este tehnic posibilă, este probabil implementată şi oferă toate avantajele la care ne putem gândi: siguranța locației (mult succes să depistezi sateliți cu nucleare în ei), rapiditatea lansării şi loviturii, mișcarea facilă în locații de interes. Principalul dezavantaj este, însă, costul mare. Dar, dacă ai la îndemână o imprimantă de bani, poți măcar câteva sute de sateliți cu nucleare să lansezi pentru a fi sigur că, în caz că totuși rusnacii fac ceva aiurea cu submarinele şi îți distrug centre de comandă importante, vreun centru de backup poate da comanda la sateliți să trimită o ploaie de nucleare şi să radă Rusia instant. Sau viceversa.

În finalul finalului, țin să menționez că pot exista opinii că sateliți cu nucleare nu există deoarece există tratate internaționale care interzic armele în spațiu. Ha, ha, ha! Ar fi absurd să ai capacitatea să ai astfel de sateliți şi să nu folosești acest avantaj. Şi rușii şi americanii pun pariu că au ca prim obiectiv de cercetare la programele lor de spațiu nu doar sateliții de monitorizare, ci și cei cu nucleare. Zvonurile că americanii i-au prins pe chinezi testând în spațiu distrugerea unui satelit ne arată doar ce preocupări are a 3-a putere spațială (care trece rapid pe locul 1) cu privire la sateliții militari. Faptul că chinezii sunt preocupați de a da jos cu sateliții americanilor nu e din cauza grijii lor că pot fi monitorizați deoarece e imposibil sau foarte greu să dai jos cu toți sateliții americani care probabil împânzesc toate orbitele şi monitorizează diverse frecvențe. Chinezii testează distrugerea sateliților în spațiu tocmai pentru că deja există sateliți cu nucleare care pot fi lansate împotriva lor şi, așa cum era nevoie de 1-2 sau 5 teste nucleare pentru a face un arsenal de 1600 focoase şi a calcula scenarii militare, e nevoie şi de câteva teste în spațiu pentru a fi gata pentru Războiul Stelelor când, după distrugerea pământului, din bunkerele unde vor sta ascunşii, nebunii lideri ai lumii vor continua distracția în spațiu, fiecare încercând să dea jos cu sateliții care poartă arme nucleare ale inamicului, care au ca rol lovituri post-nucleare când, după iarna nucleară, elitele vor scoate capul din bunkere şi vor încerca să stăpânească întreaga planetă. Pentru a nu se trezi atunci cu nucleare, în perioada după primul şi al doilea val de nucleare care va distruge reciproc toate capacitățile şi, în general, toată planeta, cel puțin la nivel de scenariu, americanii plănuiesc folosirea sateliților din spațiu, de unde ultimele nucleare să le consolideze poziția de lideri finali.

Dezarmarea nucleară

Există o falsă iluzie că asistăm la o dezarmare nucleară. Această afirmație se face pe baza publicării numărului de focoase deținute de fiecare țară. Pe lângă focoase, mai sunt silozurile, bombardierele, submarinele etc. Franţa, de exemplu, mai are doar 300 focoase şi vreo 4 submarine, dintre care doar unul este funcțional, restul, în reparaţii. Banii sunt problema, dar şi faptul că au rămas tehnologic în urmă şi, efectiv, nu dețin răspuns nici măcar la hypersonicele nucleare ale rușilor.

Zic că, după mine, dezarmarea este o minciună deoarece, în fapt, noi nu știm programele secrete ale țârilor. Deoarece nucleara a fost folosită, existența acesteia a fost scoasă la suprafață şi propaganda în fiecare țară a pompat pe frica față de puterea acesteia şi pe riscul distrugerii omenirii prin consecințele norului radioactiv, mai concret a IERNII NUCLEARE. Nu voi intra în amănunt pe acest subiect, unde mă poziționez cumva contrar opiniei lui Jacobsen care zice ea că, pe modele actuale, iarna nucleară poate fi mai nasoală decât s-a crezut. Personal, nu cred în modelările climatice, deoarece, deocamdată, s-au dovedit total imprecise.

Pe lângă armele nucleare, armele convenționale cu potențial distructiv similar nuclearelor sunt mult mai numeroase. Ca propulsie, evident sunt aceleași mijloace discutate la nucleare, dar, deși focusul omului de rând este asupra nuclearelor, uităm de puterea distructivă a războiului convențional realizat cu bombe convenționale care, deși nu distrug omenirea întreagă, distrug omenirea acolo unde pică.

Puterea tehnologică, creșterea productivității şi a accesului la energie ieftină a făcut ca omenirea să producă arme convenționale cu care planeta să poată fi distrusă de 100 de ori mai mult decât poate fi distrusă prin nucleare. Dacă, de exemplu, sunt vorbe că există nucleare care să distrugă de 10 ori planeta, nu cred că exagerez dacă zic că există arme convenționale care pot să distrugă de 100 de ori planeta.

Faptul că nuclearele par a fi mai distructive decât convenționalele face celor din urmă un mare dezavantaj legat de cost/beneficiu şi oportunitate. A fost cu adevărat oportun şi benefic pentru SUA să folosească nucleara împotriva Japoniei deoarece era ceva nou şi alternativa ar fi însemnat bombardarea convențională cu o cantitate mult mai mare. Dar, deoarece atunci nucleara era ceva nou, efectul scontat a fost realizat. Însă, același efect se poate produce în ziua de astăzi cu 2 bombe MOAB convenționale. Cu toate acestea, nuclearele sunt încă atracția principală şi sunt folosite de mașinăriile de propagandă pentru scopurile dorite: uneori de a speria, alteori de a calma. Procentul din bugete alocat nuclearelor este un alt indicator al relevanței scăzute a acestora. După mine, scăderea numărului de focoase nu este efect al “dezarmării”, ci al scăderii importanței acestora în raport cu alte arme.

Nuclearele ca sperietoare

Am putea spune că Putin folosește nuclearele ca sperietoare pentru a descuraja minionii din NATO să intre în război cu Rusia. SUA, de asemenea, folosesc nuclearele ca sperietoare pentru minioni, ca să nu miște în front şi să nu facă nimic de capul lor, fără ordine de la stăpâni. În sensul că ni se spune că nu ne putem uni cu Republica Moldova din cauză că dau rușii cu nuclearele în noi. Dacă, însă, Republica Moldova intră în UE, nu mai dau.

Nuclearele ca asigurare

Deținerea nuclearelor de către SUA este pentru cei colonizați şi care nu prea au cap să judece per ansamblu, o garanție că rușii nu ne vor ataca deoarece, dacă ne atacă, puterea nuclearelor americanilor îi sperie. Deși, evident că şi ei au nucleare şi, teoretic, ar trebui să funcționeze şi reciproca. Ca să nu mai spunem că americanii, ca orice țară nucleară, nu vor folosi nuclearele decât atunci când siguranța teritorială proprie le va fi amenințată. Rușii pot cucerit întreaga Europă fără ca americanii să lanseze o nucleară. Ba, chiar, americanii vor să provoace francezii să lanseze nucleare împotriva rușilor pentru a vedea şi a extrage cât mai multe informații despre arsenalul rusesc şi operaționalitatea acestuia în vederea unui atac total final asupra Rusiei. Toată evoluția acestui război converge către această teorie pe care am susținut-o şi am explicat fiecare evoluție a războiului prin perspectiva acesteia (vezi GEOSTRATEGIC, UN RĂZBOI RUSIA-UE ESTE INTERESUL MAXIM AL SUA – Martie 2022).

Una peste alta, în cazul de față, al războiului din Ucraina, nuclearele sunt folosite cu scopuri diferite de cele două puteri pentru a produce mai mult un discurs şi un narativ care să justifice sau nu implicarea sau restrângerea implicării.

Ce contează în realitate este puterea cumulată, fie nucleară, fie convențională, puterea economică şi, de asemenea, numărul soldaților, al generalilor, numărul armelor high-tech disponibile. Asta, în perioada inițială a războiului. Ulterior contează şi adaptarea la război. Vedem câte surprize a oferit războiul din Ucraina cel puțin prin prisma dronelor. Foarte putini observă că, în perioada inițială când Ucraina deținea dominația dronelor, această supremație i-a ajutat pe ucraineni să dea înapoi pe ruși. Ulterior, când ruşii au început să cumpere drone de la iranieni în massă şi, ulterior, să își dezvolte capacitățile de producție, situația s-a inversat. Dronele sunt folosite în ziua de astăzi cu scopuri multiple şi deținerea lor în număr mare oferă evident avantajul principal. Dronele, pe lângă monitorizarea liniei frontului, pot face pătrunderi în adâncime şi pot lovi obiective importante cum ar fi tancuri, piese de artilerie, cazarme, radare etc. Practic, dronele pot frâna avansul inamicului, dacă sunt în număr suficient. Dronele pot fi folosite şi în apărare şi în atac. Deşi, în prezent, dronele sunt telecomandate, apariția dronelor autonome, care să conlucreze sincron va fi o nouă etapă în război. Iar apariția fabricilor autonome de produs drone la costuri cât mai mici va garanta dominația militară, dacă nuclearele nu vor reuși să distrugă omenirea așa cum ne spun experții.